vorbas

Let freedom rain: Improfonics la Street Delivery

2009-06-15T07:06:00.000-07:00

cu multumiri Alexandrei :)

improfonics on stage in Green Hours

2009-06-11T05:16:00.000-07:00

sub bufet, sambata 30 mai, 2009

2009-06-02T05:24:00.000-07:00

Klaus Maria Schultze
danke DJ Vasile

klaus maria schultze sau schulze in concert. sub bufet.

2009-05-29T07:15:00.001-07:00

http://www.debufet.blogspot.com/

despre noua ordine sau despre arhetipuri

2008-12-11T10:58:00.000-08:00

u: nasol rau de tot
u: pt guvern
u: mie imi paree f bin
u: in atena zici ca e razboi civil
u: se lupta mai ales pustani de liceu
u: cu riot police
u: strazi baricadate
u: au dat foc la banci si magazine
u: au ars pomu de craciun
eu: ma uit acum
eu: vai de capul meu
eu: e grav de tot
u: si nu doar in atena
u: toate orasele
u: principale
u: plus demonstratii de solidaritate in europa
v: in londra si berlin au ocupat ambasada greciei!
eu: stai sa citesc si articolul
eu: scrie de ce l-au omorat?
u: pai tocmai asta
u: de dobitoci
u: din greseala cred
eu: da
eu: incredibil
eu: poate, totusi, o sa-mi cumpar ceva tv
eu: la un moment dat
eu: cre' ca poate sa ia foc lumea si io sa nusht nimic
u: da, dar pe faza asta s a rasturnat toata ordinea in grecia
u: stai linistita ca nici io n am tv
eu: da
u: de pe net
eu: te uiti pe d-astea de stiri?
eu: mai zi-mi si mie
eu: cre' ca asta bbc e o sursa sigura
eu: poate se rastoarna ordinea in intreaga lume
eu: adica, dc primul om vine din africa
eu: de ce noua ordine sa nu vina de la greci?
eu: tot au fost ei cu filosofia
u: bai, io sper
u: si cred asta in sinea mea

klaus maria schulze pe romaneshte cu francezii

2008-10-27T15:19:00.000-07:00

2008-10-24T14:45:00.000-07:00

klaus maria schulze

2008-10-23T04:46:00.000-07:00

banda magnetica, microfonia, epoca si limbutzia

o sambata

2008-10-14T07:58:00.000-07:00

atat de minimal incat nici nu mai e techno

2008-10-14T06:10:00.001-07:00

smilling faces minimal

2008-10-14T05:51:00.000-07:00

de pomina.... oedip vs. snoop dogg.... de pomana

2008-09-21T11:13:00.000-07:00

În Bucureştiul cu aromă de praf, maşini şi străzi înfundate, mi-am trăit muzical extremele.... dintr-un suflu fu operă, dintr-altul gangsta rap.

Joi la Operă - Oedip de George Enescu, vineri - Snoop Dogg pe Arenele Romane. Între operă şi hip hop, sentimente diverse, adverse, reverse.

La Operă m-am înfipt în ceafa omului din faţă, respirând aerul de scince fiction ezoteric pe care Petrică Ionescu l-a înfipt, la rându-i, în unica operă semnată Enescu.... dacă mă gândesc la combinaţia cultural-temporală rezultată – mă bucur că trăiesc acum şi că pot cât de cât să pricep paşii pe care ne construim, în cele din urmă, fiinţa. Tragedia greacă şi-a găsit întruchiparea libretistică în franceza lui Edmond Fleg, sub mâna lui Enescu – Oedip şi-a trăit şi un destin sonor adânc românesc, cu inspiraţia lui Petrică Ionescu – evadăm şi mai departe în fantasticul spaţiului, imaginii, simbolurilor întortocheate, împerecheate frenetic, într-o lume a noastră, postmodernistă până la capăt, în care provenienţa nu mai este vizibilă; memoria, doar, ne şopteşte că tabloul ce trăieşte fiecare colţ de scenă vine şi el, la rându-i, din istorie, literatură, ritualuri ascunse. Ascultasem şi înainte Oedip.... ascultasem cu urechile închise, pe goana examenelor, pe spaima de restanţe. Cd-ul derula vag nişte zgomote, prea lungite, prea neînţelese, săream imediat la următorul moment, fără să-mi pese că Iocasta tocmai îşi cânta iubirea incestuoasă, că Oedip se tânguie şi luptă pe sunetele unei doine îmbibate de suflu wagnerian, că din acele înaltul Sfinxului pleacă spre lumea noastră baritonală întrebarea, unica întrebare: „cine e mai puternic decât destinul?”....
Lumea elegantă şi câteodată, cu telefoane mobile pornite, aplauda fiecare coborâre a cortinei-zid, ce ne aducea dinspre teatrul suspendat temporal creat de Petrică Ionescu, surprinzător, înapoi în Grecia antică şi înapoi, în cele din urmă, la noi înşine.
Am respirat fiecare minut, fără să-mi pot lua ochii de la scenă, fără să-mi pot lăsa auzul să frizeze somnul, dându-mi palme la modul mental, cum de n-am ascultat şi înainte Enescu, aşa....
„Omul e mai puternic decât destinul!” ....

... sau.... omul se lasă în voia destinului promovat de media, dorind fără milă şi fără gânduri suplimentare sclipiciul, spoiala, superioritatea absurdă.....
la hip hoperul american Snoop Dogg, am atacat Arenele Romane. Mi-am trăit mixul cultural-muzical-mediatic ofertă pe două zile, până la capăt. Când am ajuns, doi MC aruncau cuvinte şi atitudini înspre noi, iar în spate, DJ-ul învârtea rolele, pe piedestal. Nu era deocamdată Snoop, asistam la încălzirea generală a spiritelor. „are you ready for Snoop Dogg?” ne întreabă ei cu puterea microfoanelor. Răspundem în cor „yaaaaa!” şi plonjăm ireversibil în starea de aşteptare a lui, a starului cu privire pe sub sprâncene, cu iz porno, cu voce insiduoasă. Aşteptam.... mai izbucneam în urale.... mai aprindeam o iluzie..... 10 minute, 20. aparatele foto şi telefoanele luminau cam degeaba întunericul, nici picior de câine, câinişor nu se iţea, numai fum, probe, ne cam plictiseam, ce-i drept... din spatele mixerului, DJ-ul de servici, nu uita să ne întebe dacă suntem gata, dacă suntem verzi, dacă ne păstrăm prospeţimea tinereţii şi a gândurilor, dacă îl iubim pe Snoop Dogg şi dacă avem ceva doamne printre noi. Răspundeam din ce în ce mai „da” şi din ce în ce, mai din frig. Elegant, un hanorac cu inscripţii japoneze şi o şapcă pe model New York New York ascundeau jumătate din faţa unui român iubitor şi cântător de hip hop. mestecam alene minute.....
...când deodată, stelele s-au luminat, ecranele s-au împânzit de imagini, triumfător şi clişeistic la maxim, a-nceput să duduie Fortuna din Carmina Burana de Carl Orff.... faţa lui Snoop Dogg ne-a compleşit, gata! Şi a apărut pe scenă, el, sclipicios ca însuşi sclipiciul.
M-am înfipt bine pe picioare...să aud vocea... să prind atitudinea, să fiu una cu cei din jurul meu, să.... 10 minute au fost suficiente pentru a prinde câinele de coada sa muzical-valabilă.... dincolo de aura gangsta, dincolo de sunetul foarte bun, din 3 cântece înţelegi unde aleargă şi nu-nţelegi cum de a ajuns atât de sus.... atât de repede şi atât de decisiv pentru milioane de alte urechi şi personalităţi. La jumătate de oră după începerea recitalului său, ne-am căutat rapid drumul spre ieşirea din Arenele Romane, spre ieşirea din lumea lui, din lumea noastră îmbibată cumva de el, am căutat drumuri tainice pe care imaginea femeilor lui, a hainelor, maşinilor, poliţiei, să nu le fi atacat. Snoop Dogg este ca un hipermarket cu un singur produs pe toate rafturile, cu mii de vânzătoare ducând acelaşi şi mereu acelaşi cod de bare spre laserul de marcat. Iar noi, înfipţi şi fripţi... cumpărăm, ingurgităm. Trist: în timpurile noastre, câteodată, mai tare ca destinul e, offfffff, Snoop Dogg.....

Papa George la Muzeul Taranului Roman

2008-09-21T09:47:00.000-07:00

P.G. : Cum te numeşti?
M.B.: numele meu e Maria, e destul de simplu şi mi se pare că e şi el un fel de blues....
P.G. : poate fi, totul este blues.
M.B.: chiar totul?
P.G. : dacă ai senzaţia de „blue”.... atunci totul devine blues
M.B.: ar trebui să-mi induc această stare acum?
P.G. : hmm... e ceva emoţional, dar n-ar trebui să însemne tristeţe. Este ceea ce vrei să fie.... scuză-mă....
M.B.: ah, nici o problemă, am început deja interviul. Mă gândesc la definirea bluesului. Ce este el? O respiraţie, un sentiment, o notă?
P.G. : este acel sentiment, foarte personal... nu neapărat tristeţe, aşa cum am spus.... este o muzică a oamenilor. De fapt, cred că bluesul este felul în care te simţi faţă de lucruri şi-mi place să mă gândesc că te poţi simţi bine, simţindu-te rău, dacă face vreun sens ceea ce spun..... ceea ce vreau, atunci când sunt pe scenă este să scot la iveală adevărul din ceea ce simt.
M.B.: ce este timpul? Ce este timpul pentru blues? Cum îl simţiţi atunci când sunteţi pe scenă? Se schimbă?
P.G. : daaa.... se schimbă.... câteodată mă gândesc.... n-am spus nimănui asta....
M.B.: că gândiţi?
P.G. : câteodată mă gândesc la ceea ce fac, dar multe alte lucruri îmi vin în minte? De ex, ce cântec să fie următorul? Simt publicul? Ce i-ar plăcea să audă în continuare? Poate nu e bun acesta, poate aleg altul.... viaţa este respiraţie şi pentru mine este important ca publicul să nu se gândească la altceva...
M.B.: n-ar trebui să se gândească la timp.
P.G. : da.... să prindă autobuzul, cât e ceasul? De aceea încerc să sap în interiorul meu şi să găsesc totdeauna altceva. Mă simt în legătură cu publicul, nu-i cunosc pe oamenii aceştia personal, dar simt o legătură cu ei.... dacă pierd această vibraţie, nu e bine.
M.B.: deci, vă schimbaţi cântecele? Ordinea?
P.G. : nu am o ordine prestabilită. Nu există nr. 1, nr. 2.....De fiecare dată cântecele vin aşa cum simt că ar vrea publicul.
M.B.: simţiţi această legătură cu orice fel de public? Fără importanţă că vin din Europa sau din America.....
P.G. : nici o diferenţă. Toţi suntem oameni. Lucrurile care ne fac diferiţi sunt, din nefericire, ştirile, politica.... dar oamenii sunt oameni şi toţi avem o inimă, sânge, sentimente. Suntem la fel. Poate limba este diferită, dar simţirea este aceeaşi.
M.B.:deci, limbajul bluesului poate fi înţeles de către aproape toată lumea.
P.G. : da, pentru că atunci când piciorul tău bate aşa...... suntem legaţi unul de celălalt. Este spontan.
M.B.: cum simţiţi publicul de aici?
P.G. : ştii.... luminile, stau direct în faţa mea. Este în ordine, dar aş vrea să văd oamenii ceva mai mult. Pentru că starea de spirit se schimbă.... ce crezi tu? Crezi că e un concert bun?
M.B.: dada.... cred că vă descurcaţi de minune.....

.... dup-aia a zis ceva cu Radio Romania Cultural.

Interviu cu Emy Dragoi

2008-09-21T08:56:00.000-07:00

eu: Domnule Emy Drăgoi, cum spuneţi dumneavoastră ca a-nceput muzica?
emy dragoi: Daca este adevarat ca atunci cand vine un copil pe lume ingerii canta in ceruri,eu cred ca muzica exista decand lumea insasi.Unii dintre noi au fost daruiti sa o asculte,altora le-a fost daruit privilegiul de a trai prin muzica si pentru muzica.
eu: Când a-nceput muzica pentru dumneavoastră?
emy dragoi: Fara indoiala,eu fac parte dintre privilegiati.M-am nascut intr-un sat prahovean,pe Valea Slanicului.In casa noastra ,au rasunatdecand ma stiu,sunetele maiastre ale acordeonului tatalui meu;vocea melodioasa o mamei mi-a fascinat copilaria.Un bunic canta la tambal,celalalt la vioara.Imi amintesc ca nu era ulita a satului pe care sa nu stea cate o familie de lautari.Pentru mine,muzica a inceput inainte de a implini 3 ani,cand tatal meu mi-a aratat ,pe clapele acordeonului,cunoscuta melodie Truri.A repetat inca odata.A fost uimit cand ,apoi,am apasat si eu ,fara gresala ,aceleasi clape,in timp ce el intindea burduful acordeonului mai mare decat mine.La trei ani,mi-a cumparat propriul meu acordeon,cu sase basi.
eu: A existat vreun moment în care aţi ezitat asupra deciziei de a face muzică toată viaţa?
emy dragoi: Doua certitudini egale exista in viata mea:dragostea pentru muzica si dragostea pentru sotia mea si cele doua fetite.La niciuna nu as renunta niciodata.
eu: Cred că n-ar mai fi „sunat” cum trebuie.... ce spuneţi dumneavoastră?
emy dragoi: Nu ma grabesc nici sa dau lectii,nici sa contest ce au facut sau fac altii in muzica.Fiecare dintre noi-cunascator sau nu al muzici-simte cand ceva suna sau nu suna bine.Personal eu nu ma consider in competitie cu nimeni.Cant cu bucurie si vreau sa fiu de fiecare data,mai bun decat mine insumi.
eu: Ce înseamnă „a suna bine” de fapt? Pentru că muzica are atâtea feţe.... ce-nseamnă „a suna bine”?
emy dragoi: Tocmai findca muzica are cel putin atatea fete cati ascultatori,eu nu ma grabesc sa dau definitii.Pana si cea mai buna muzica poate suna bine pentru o anumita stare de spirit a ascultatorului si poate sa-si piarda din calitati cand sufletul si mintea celui care asculta sunt mai mult umbrite decat luminate.
eu: Există, în timpurile noastre, atâtea genuri muzicale: rock, pop, techno, hip hop, electro.... Aveţi vreo reţinere faţă de vreunele dintre ele?
Vă plac unele mai mult decât altele?
emy dragoi: Nu.In fiecare gen muzical se poate gasi ceva special.
eu: Cu care dintre genurile enumerate mai sus credeţi că s-ar potrivi „sound-ul” acordeonului?
emy dragoi: Acordeonul este un instrument atat de special incat,pe clapele sale alb-negre,isi poate gasi loc orice gen muzical:de la clasic la jazz,de la tango la muzica electronica,de la folclor la hip hop.Am demonstrat asta nu o data si aplauzele publicului din Romania, si din multe tari ale lumii,mi-au demonstrat ca nu am gresit
eu: Care sunt proiectele dumneavoastră în momentul de faţă? Cu ce muzicieni veţi mai cânta, unde?
emy dragoi: Tocmai m-am intors dintr-un turneu ,in Franta,Germania,Spania,Elvetia.Pregatesc acum cea d-a treia editie a Festivalului International”Nopti albe de acordeon”-un proiect la care tin si pe care l-am initiat tocmai pentru a face cunoscuta muzica in general si muzica de acordeon in special.Ca artist si in calitate de coordonator artistic al festivalului, sunt bucuros ca in fiecare editie am reusit sa aduc in fata publicului roman - care este un public cunoscator si exigent - nume mari ale muzicii internationale si la fel va fi si la editia din acest an.Vor veni la Bucuresti muzicieni din: Rusia,Franta,Italia,Brazilia,Argentina,Romania.
eu: Sunt mulţi „muzicieni” printre noi? Uneori mi se pare că apar „muzicieni” ca ciupercile după ploaie.... oamenii uită uneori ce înseamnă să cânţi cu adevărat, nu? Uită ce înseamnă un muzician adevărat?
emy dragoi: Este loc pentru fiecare muzician,pentru ca, de fapt publicul este cel care decide.In fapt muzicianul adevarat este cel care se respecta,intai de toate,pe el insusi,care se perfectioneaza pentru a transmite cat mai mult si mai frumos publicului.
eu: Ce nu trebuie să uite niciodată un muzician?
emy dragoi: Ca nu poate exista fara public.De aceea chiar si atunci cand canta in fata unui singur ascultator,trebuie sa cante ca si cum s-ar afla in fata unei Sali arhipline.
eu: Ce artist v-a influenţat cel mai mult.... şi nu mă refer neapărat la un acordeonist.
emy dragoi: Idolul meu a fost Marcel Azzolla.L-am ascultat in copilarie pe discurile gasite in casa,apoi destinul mi-a harazit sa-l intalnesc si sa cant alaturi de el.
eu: De ce?
emy dragoi: M-au impresionat talentul lui urias si modestia lui extraordinara.
eu: Ce vi se pare cel mai greu în viaţa pe care o duceţi acum?
emy dragoi: Sa conving ca poti sa-ti faci meseria cu pasiune,cu credinta,cu seriozitate,nu neaparat pentru un castig,ci pentru ca te respecti pe tine insusi, si ii respecti pe cei care te asculta.
eu: Ce vi se pare cel mai uşor?
emy dragoi: Sa cant,sa cant,sa cant
eu: Ce vi se pare frumos?
emy dragoi: Sa te bucuri de fiecare zi.
eu: Ce vi se pare magic?
emy dragoi: Zambetul ,din fiecare dimineata al fetitelor noastre.
eu: Cum e România acum, din punct de vedere muzical? Cum o vedeţi? Magică, greoaie, frumoasă, kitsch-oasă?
emy dragoi: Destul de confuza,ca toata societatea de altfel ,dar eu am incredintarea ca lucrurile se vor aseza.
eu: Există artişti mai tineri ca dumneavoastră despre care să spuneţi „da, dom’ne, ăsta da! O să ajungă departe!”
emy dragoi: Sunt.In toate genurile muzicale, si tocmai ca am aceasta convingere,unul dintre proiectele mele de viitor este acela de a deschide o scoala de muzica pentru initierea si perfectionarea in tainele muzicii de acordeon.
eu: Ce-o să cântaţi acum, în Bucureşti?
emy dragoi: Asa cum am promis, in fiecare editie vom avea ceva nou, care sa atraga publicul.Vom asculta muzica specifica tarii fiecarui invitat,dar vom avea si o combinatie placuta intre muzica si teatru.Va fi o surpriza,sper eu placuta pentru toti iubitorii de muzica.
eu: Ultima întrebare: care credeţi că o să fie sfârşitul muzicii?
emy dragoi: Atat timp cat exista fie si un singur om care se va bucura auzind un cantec, muzica va dainui pentru totdeauna.

26-28 septembrie 2008, Arcub, Nopti albe de acordeon.

klaus maria schulze in plai festival

2008-09-19T08:44:00.001-07:00

no recording, but look at the picture. hahahaa

despre klaus maria schulze se spunea ca....

2008-09-14T12:09:00.000-07:00

fcobe: adica... nu ca vreau sa compun doar eu
fcobe: dar... mi se pare mai interesant sa compunem, decat sa facem doar improvizatii
fcobe: intelegi?
eu: hmmm
eu: si si
eu: ma gandesc ca putem sa incercam un fel de mixtura
fcobe: da, si si
fcobe: sigur
eu: ai ascultat aia cu disco?
fcobe: o trama compoxata
eu: ce-am cantat ultima data?
fcobe: compozata
eu: ????
eu: ce e aia?
fcobe: nu
fcobe: ce e ce?
eu: trama compoxata
fcobe: o piesa cu o trama compozata si momente improvizate
fcobe: compusa, pardon

klaus maria schulze mit dem disco

2008-09-10T11:54:00.001-07:00

a la Afrika, ori a la haos.

le Cismigiu, dans les fleurs de language, history and misss-history

2008-09-10T06:58:00.000-07:00

eu: auzi
hendrix110785: da
eu: am trecut azi pe langa o cucoana
hendrix110785: ce?
hendrix110785: ...
eu: cu rochie inflorata
eu: cu sandale rosii
hendrix110785: .
eu: unghii facute cu lac d-ala si cu alb
hendrix110785: aole
hendrix110785: aoleu
eu: si statea de vorba cu un domn in varsta
eu: langa cismigiu
hendrix110785: oh
eu: un domn doct, asa
eu: da
eu: si ce am prins io din conversatie
eu: o fraza spusa f serios
eu: "deci, ideea este ca geto dacii sunt altceva decat dacii?"

Kronstadt de doua ori

2008-09-08T22:48:00.000-07:00

Încă o dată despre ediţia a II-a a Kronstadt jazz festival, moment de dezbateri furtunoase în ceea ce priveşte esenţa, menirea, expresia jazzului, prilej de bucurie pentru cei care – dincolo de orice definiţie – iubesc jazzul şi-l doresc mai aproape de ei şi cât se poate mai „pe viu”. Competiţia Cerbul de aur versus Kronstadt jazz, a avut, din punctul meu de vedere un câştigător clar la capitolele eleganţă, concept, dedicare, deschidere. Mizez, care va să zică, pe jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.

Kronstadt jazz festival, Brasov

2008-09-08T22:47:00.000-07:00

Braşovul a avut cu ce „suna” zilele acestea... dacă alegeai la ora după amiezii pentru plimbare pitoreasca stradă a Republicii – la capăt te aşteptau două alegeri muzicale: în faţă scena sonor-colorată şi prea mult amplificată a „Cerbului de aur”, la stânga, ascunsă pe nişte străduţe, cocheta sală Reduta, locul ediţiei a II-a „Kronstadt Jazz festival”.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.

kronstadt jazz festival

2008-09-06T06:45:00.000-07:00

Les people care jazz si multzi altzi demoni. sehr einfach.

for those about to rock

2008-09-04T10:17:00.000-07:00

despre iaurt, cunoasterea lumii, haos si fenomene ireversibile.

Teodor Mazilu vs Sfertul alternativ

alergam cuvinte

2008-09-02T11:17:00.001-07:00

alergam cuvinte
Originally uploaded by maria balabas

alergam fara sa pot stapani cuvinte

incantatia vine abia la final

2008-09-01T14:32:00.000-07:00

cand n-o mai asteapta nimeni.... pentru ca zilele se transforma in alte zece si randurile dintre oameni isi lasa si ele firea. sa lunece tacere.

sau despre insule

2008-09-01T13:54:00.000-07:00

klaus maria schulze cu marius

ultimii rapsozi din Grecesti

2008-08-28T15:11:00.000-07:00

Nu m-am gândit până acum cu adevărat la faptul că sunt o orăşeancă… nu m-am simţit departe de nimic din ceea ce, în manuale, se numeşte “a fi român”… sunt un om al generaţiei mele, port bluze colorate, blugi, adidaşi…. Merg cu prietenii în cluburi şi împărtăşim acelaşi umor… Nu m-am gândit că ar fi ceva, poate, nenatural, în acest fel de a fi….
Aseară am mers, din nou, la Institutul Cultural Român…. Să-i văd, ca la muzeu, pe ultimii rapsozi ai lui Grigore Leşe. exponate vii ale unei lumi pe care, abia acum îmi dau seama, o regăsesc foarte vag în mine, orăşeanca…. Deşi ne-am născut şi ei şi eu pe acelaşi pământ, din aceeaşi sursă genetică….
Aseară mi-am dat seama cât “de la oraş” sunt…. clickul aparatului de fotografiat a înlocuit în mine şi în ceilalţi din jurul meu, impulsul de a ne prinde în horă, de exemplu…. Click click click click şi mă simţeam mai departe de lumea lor, a celor care, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, îşi cântau sufletul pentru ca noi să avem ce poza, ce înregistra, ce arăta. Mă bucuram oare că sunt acolo? Că îi văd? Aş fi vrut, poate, să mă întorc la sat? să trăiesc la rându-mi viaţa care a dat naştere acestei muzici? Nu…. De partea cealaltă a baricadei, râdeam hmm “superior”…. Rapsozii cântau hore, hore româneşti, cântece de nuntă, de dor …. Nana maria s-a ridicat… imperceptibil mişca picioarele, doi paşi mai mici şi-apoi unul larg ca un arc, din nou doi paşi mici, un arc, un ritm neschimbat de-atâta amar de vreme, a cărui semnificaţie nu o-nţeleg, însă, pe care nu pot să-l împărtăşesc, nu pot să intru şi eu în horă, pentru că nu simt ca şi picioarele nanei Maria, pentru că sunt departe, în lumea mea de clickuri, şi nu acolo, adevărat împreună cu (vioara), (basul), (cobza), (acordeonul), vocile rapsozilor din Oltenia, din satul Greceşti....
Sunt o orăşeancă sadea.... vă rog să mă iertaţi, am uitat să horesc.
Ei, însă, nu.

2008-08-28T01:38:00.000-07:00

klaus maria schulze.... another great evening, with some other rare apartament recordings.... pour les soufleurs.

2008-08-28T00:36:00.000-07:00

Dacă cineva dintr-o altă ţară, un alt oraş sau dintr-un alt timp ar veni în vizită zilele acestea în bucureşti, l-aş duce direct către una dintre staţiile de autobuz. Aş aştepta.... şi, la un moment dat, când se vor deschide uşile, voi şti exact că îi voi oferi ceva extraordinar. Pentru că, din întâmplare, la urcare, s-ar putea să nimerim într-o pădure plină cu personaje ciudate, într-un club high life, cu pian, pianist şi servicii complete sau într-o societate de bizari. Ofertă specială din partea RATB, ICR şi a trupei franceze de teatru stradal Ilotopie – la graniţa dintre artă şi realitate - o nouă formă de transport public: transport ieşit din comun.

Trei autobuze fantastice se vor plimba prin Bucureşti timp de 5 zile, în perioada 27 - 31 august, transportând utopii, vise şi călători. Noile autobuze, în varianta Arboribuz (dotat cu copaci, pamant proaspat pe jos şi chiar şi cu o fântână), High-Life Buz (pian, canapele, costume, rochii de seară) şi Bizarbuz (surpriză!) circulă pe rute obişnuite, dar propun experienţe insolite. Pot fi întâlnite în trafic, în fiecare zi pe altă linie RATB.

Călătorii sunt rugaţi să nu taxeze biletul la urcarea în autobuz, să nu se îndoiască de visele lor şi mai ales să se ţină bine de barele de susţinere pentru a nu aluneca …în alte lumi.

dimensiunea Batman

2008-08-24T09:32:00.000-07:00

Au plimbat prin faţa ochilor noştri ultimele achiziţii tehnologice, dar nu le-au făcut să pară decât exact ceea ce sunt, de fapt: simple accesorii. Au pus miza pe fantasticul dimensiunii psihologice, pe minunea fluidă a jocului cu simboluri culturale şi au înţepat acolo unde, în cele din urmă, pe toţi partizanii societăţilor similare, ne doare. Batman a încercat să devină un erou total.

Chinezii au pus toate întrebările lor într-un simbol simplu. Yin-Yang este în momentul de faţă o emblemă aproape genială pentru tricouri, genţi, adidaşi, cercei; rămâne întrebarea; poate fi Michael Jackson; pe el se construieşte norocul - pentru că cei care aruncă în aer monezile atunci când citesc I Ching-ul poate ştiu că începutul a fost acelaşi alb-negru-negru-alb contur.

Producătorii hollywoodieni n-au inventat un nou Yin-Yang, dar au creat un Batman total, care, mai mult decât suma principiilor sale, dincolo de bine şi rău, este, încearcă să fie sens-simbol.

Povestea biblică a ultimelor zile din viaţa lui Iisus Hristos ne arată cum, schimbări bruşte de regie, din partea diferitelor puteri sociale, influenţează într-atât masele de oameni încât ele ajung să participe frenetic la răsturnarea definitivă a simbolurilor. Dincolo de orice fel de turbulenţă, imaginea lui Iisus Hristos rămâne mărturie a credinţei în ceva mai presus decât timpurile, politica, strategia, dragostea, familia: credinţa în absolut. Producătorii Batman au învăţat lecţia inscripţionată în paginile a căror importanţă este, de obicei, cuantificată în numărul de oameni - încă "răsfoitori de basme": la fel ca Iisus odinioară, Batman îşi hotărăşte singur "căderea". este soluţia finală, cea mai elocventă, cea logică. pasăre de noapte sau pasăre de "o mie şi una de nopţi" - Batman înţelege "arderea pe rugul social" doar pentru a renaşte, la fel cenuşiu, în episoadele următoare, de alte mii de bancnote, ca simbol pur.

Jokerul....

monştrii din celelalte episoade, aveau ceva mai multe braţe sau picioare decât normalul, o mască lipită evident pe feţe, justificarea că "uite-i, mami, sunt monştri, d-aia fac rău". Jokerul este, însă, un om ca toţi oamenii. două mâini, două picioare, hmm....ceva cicatrici. motivaţia lui depăşeşte suprarealismul universului monştrilor, pentru ceva cu aplicare mult mai tangibilă: suprarealul real uman. "dacă numai morţii ies vii de aici, să jucăm jocul morţilor" gândea nu demult Contele de Monte-Cristo.
Jokerul ... simbolul norocului pentru jocurile de cărţi... ce te faci când devine "realitate" şi joacă toate celelalte cărţi la cacialmaua umanului? "miracolul, taina şi autoritatea". marile principii ale Marelui Inchizitor sunt, pentru chicotelile Jokerului, micile pasiuni ale fiecăruia: familia, iubitul, iubita. acestea devin asul din mâneca lui. acestea sunt marile cărţi. marile simboluri cultural-sociale
ale noastre, proprietari fără limită deopotrivă la maşini şi la suflete.

daaaaar

Batman, mai presus de pasiunile omeneşti, găseşte cuvintele, soluţia, sensul, metafizicul: "anunţă presa!"

iar ei l-au şi răstignit pe crucea alb negru avidă a societăţii.

Este ceva putred in Batman..... poate, suntem, noi?

electrOcord

2008-08-23T11:01:00.000-07:00

Borges mit Musik von Klaus Maria Schulze.

klaus maria schulze strikes again

2008-08-23T03:01:00.000-07:00

not really, but might be nice. hahaaaa

european sound delta stories

2008-08-22T07:12:00.000-07:00

aici sunt "ziceri", poze, sunete din cele trei saptamani de European Sound Delta.

http://maria_balabas.sound-delta.eu/

after one full weekend with European Sound Delta project

2008-08-06T07:58:00.000-07:00

performance at the headphones festival le Placard, Anvers, Air Antwerpen

2008-08-01T06:02:00.001-07:00

Originally uploaded by maria balabas

and my lips

2008-08-01T06:00:00.001-07:00

Originally uploaded by maria balabas

masks in every way

2008-08-01T05:59:00.003-07:00

Originally uploaded by maria balabas

elle et moi aussi

2008-08-01T05:59:00.001-07:00

Originally uploaded by maria balabas

streets, anvers, afternoon, sales

this is how the art is done

2008-08-01T05:57:00.001-07:00

this is how the art is done
Originally uploaded by maria balabas

one good moment with European Sound Delta

le vin d´anvers

2008-07-30T07:22:00.001-07:00

le vin d´anvers
Originally uploaded by maria balabas

one beautiful girl in a beautiful place

the first sounds of Rhine

2008-07-30T07:08:00.000-07:00

avec European Sound Delta Project. Brussels speaks.

Judas Priest o viziune outside

2008-07-13T14:35:00.000-07:00

Fireste că, având ocazia, am ajuns la Judas Priest.... fără să ştiu exact de ce, anume despre ce cântă ei, ce vor, da. În plus, într-un mod ciudat, am vrut neapărat să văd Ross the Boss. Numele chitaristului şi câteva râsete pe lângă, mi l-au infiltrat în imaginatie şi da, uite-mă acolo, hippie îmbrăcată, mai hippie ca aproape niciodată, trăgând cu urechea atent la ce era pe scenă, cu ochiul la ce era în jurul meu, cu sufletul într-o parte şi-ntr-alta, însemnând aceasta că mă gândeam destul de serios să părăsesc Romexpo-ul şi concertul cu totul.

Vorbesc pur şi simplu ca un om care n-a ascultat heavy metal niciodată acasă, singur cu gândurile lui. şi totuşi, din considerente jurnalistice, de curiozitate, personale, filosofice, artistice a vrut să meargă la un concert astfel.
Când îmi caut prin amintiri, Ross the Boss şi formaţia lui mi-au părut ca un fel de puşti de la căminul cultural, mai răsăriţi, mai cu moţ, care întâlnindu-se la un moment dat cu vreun tractorist, au preluat cu conştiinciozitate şi un oarecare fler, modul lui de a fi, a se mişca, a înţelege sunetele şi "muzica". Meseria şi conceptul de "a fi tractorist" s-au dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie şi iată-i pe Ross the Boss, urlând de pe scenă înspre noi despre spirit, moarte, prieteni într-o manieră cultural-tractoristică, pentru ca generala concluzie să fie "we're gonna come back in this fucking country, you're fucking amazing".

urmează Primal Fear. care, deşi cântau heavy metal mi s-au părut de-a dreptul pop, mai ales prin atitudinea solistului: cu glas de heavy metal şi inimă de oţel de tras sus-jos la sală, îmbia mieros publicul să bată din palme, să cânte, să cumpere tricouri etc. Lipsa de discernământ în ceea ce priveşte alegerea gesturilor în cadrul diferitelor concerte, mi-apare luminată de o singură idee: kitsch!

Cineva care frecventează aproape toate concertele puse la dispoziţie, fără să ţină cont de stil sau de propriile preferinţe, din dorinţa de a cunoaşte, ajunge la asocieri, la prima vedere neavenite: un concert de heavy metal... pop? dar aceste apropieri bat la ochi ceva de speriat, un semn al unei mercantilităţi sigure, al lipsei de viziune.
deci, heavy pop :) cu Primal Fear.

erau deja aproape 3 ore de cand ascultam heavy metal, iar urechile mele neobişnuite, răbufneau deja. corpul, la fel.... mai mult decât orice gând jurnalistico-estetic, reacţiile fizice şi-au spus cel mai tare cuvântul.

într-un final au început Judas Priest. Toată lumea s-a adunat înspre scena care era, adevărat, mult mai impresionantă decât la toate concertele văzute de B'estfest până atunci: un fel de fortăreaţă cu metereze şi scări şi porţi, porţile iadului în mijloc. deasupra, dominator - setul de baterie şi bateristul însuşi dirijând toată mişcarea scenică şi pe cea din public. pe una din metereze a apărut demonic şi convingător, Rob Helford. publicul a explodat.

ce e diferit la un concert heavy metal faţă de majoritatea celorlalte concerte electro, hip hop, chiar şi rock alternativ sau alte specimene de rock, de un eveniment drum'n'bass, este reacţia publicului. mi s-a povestit că la concertul Faithless de anul trecut, la Bestival, erau de două ori mai mulţi oameni ca la Judas, acum, şi că atmosfera a fost extraordinară, toate mâinile erau ridicate şi toţi cântau împreună cu Maxi Jazz. la Judas, m-a lăsat cu gura căscată senzaţia de uniune a publicului, uniune în adularea muzicii, a oamenilor, reacţii aproape devoţionale, de cult. cei care erau acolo, în faţă, cu Judas, credeau în această muzică, pentru ei era mai mult decât o opţiune fashion , nu exista cool, aşa cum se întâmplă la mulţi dintre cei care frecventează lista de concerte în genurile enumerate mai sus. aceştia din urmă nu ştiu cum să reacţioneze, nu ştiu exact ce caută la respectivul concert, de ce le-ar plăcea, adică atât de mult, de ce să se agite.... la Judas, cei care veniseră la concert, vedeau în această muzică un fel de adevăr mistic. niciodată n-am mai simţit aşa ceva şi niciodată această comparaţie nu mi-a apărut atât de clară.

în plus - Judas Priest au fost impresionanţi ca prezenţe scenice, show-ul a avut unitate şi putere de impact, mai că-mi imaginam cum la un moment dat o să se desprindă Nostradamus de pe fundal şi o să-nceapă să plutească deasupra noastră.

însă, mai repede am început să plutesc eu însămi.... spre ieşire, înainte să apară Harley-ul, cu alte cuvinte - înainte de finalul concertului. după mai mult de 4 ore de îndopare heavy, am clacat.

Accentus. Ateneul Roman. Atat.

2008-07-10T22:26:00.000-07:00

La Ateneul Român, concert extraordinar cu ansamblul francez Accentus, fondat şi condus de Laurence Equilbey.

Înfiinţat în scopul de a interpreta opere majore ale repertoriului a capella şi de a se consacra creaţiei contemporane, Accentus este în momentul de faţă un ansamblu profesionist compus din 32 de cântăreţi care participă la cele mai importante festivaluri franceze şi internaţionale. Salutat de critica de specialitate încă de la apariţia primei sale înregistrări, Accentus a primit în anul 1995 premiul Liliane Bettencourt decernat de Academia de Arte Frumoase. Toate înregistrările discografice apărute au fost generos recompensate de presa muzicală. Discul Transcriptions, vândut în mai mult de 100 000 de exemplare, a fost nominalizat la premiile Grammy şi a obţinut un Disque d’Or în ianuarie 2008. În ceea ce o priveşte pe dirijoarea Laurence Equilbey, ea a fost numită personalitatea anului 2000 de sindicatul rfesional al criticii dramatice şi muzicale. În 2003 a fost distinsă cu Marele Premiu al Presei Muzicale Internaţionale.

Concertul din Sala Ateneului a fost un elogiu adus diversităţii sonore europene. Au fost interpretate piese aparţinând unor compozitori din Germania, Franţa, Finlanda, Suedia, Letonia, Polonia, România, Republica Cehă şi Ungaria. Uneori mi se părea că cineva ar putea desena o lume întreagă ascultând piesele o dată şi încă o dată, fiecare altfel, în explozie, păstrând rezerva, desenând linii heterofonice suave sau hotărât disonante, punctând cuvinte sau lăsându-le să se întretaie ca-n labirint. Lumea elegantă aplauda finalurile, Ateneul era mai sobru ca niciodată – decorul obişnuit al scenei fusese modificat simplu şi de efect prin draparea în negru şi amplasarea a doar câtorva lumini strategice, pe siluetele soliştilor şi pe maiestuoasa orgă. Acustica ne servea sunetele pe tavă, muzică contemporan europeană, prin aceste voci şi într-o astfel de prezentare, parcă mai aproape de noi, de sensibilitatea noastră. Este al doilea concert al anului în care muzica nouă grea sau serioasă este aplaudată la scenă deschisă în Bucureşti. Celălalt moment a fost recitalul oferit la Sala Radio de Cvartetul Kronos în aprilie. Spre deosebire de artiştii americani, francezii de la Accentus au fost parcă şi mai îndrăzneţi în alegerea titlurilor, pieselor-provocare pentru ei, deopotrivă ca şi pentru noi. Mă gândesc doar la o creaţie semnată Anders Hillborg – compozitor suedez, intitulată Muoayioum – cea mai impresionantă secvenţă a serii de ieri prin concepţie şi tehnica necesitată, un mozaic construit din precizii şi substanţă aleatorică, din foneme şi gesturi muzicale suprarealist îmbinate. Finalul, cu Lux Aeterna, un punct de referinţă pentru repertoriul coral al secolului trecut, aparţinând compozitorului maghiar, dar născut în România, Gyorgy Ligeti – ne-a lăsat în tăcere.

A fost ansamblul Accentus, condus de Laurence Equilbey, la Ateneul Român.

very rare apartament recording

2008-07-10T14:18:00.001-07:00

the new band called Klaus Maria Schulze or not.

whitesnake

2008-07-08T15:24:00.000-07:00

imbracata in alb si cu o esarfa pe cap m-am strecurat printre randuri. m-am strecurat pur si simplu ca un sarpe alb, pentru ca vroiam sa ajung in fata. am lasat fara nici un cuvant oamenii mei in spate si m-am lasat intr-o atractie nelucida pas dupa pas pana langa primele randuri.

coverdale ranjea alb si negru si blond si argintiu. basistul avea suvite blonde. coverdale se freca la p.... si facea cu microfonul gestul probabil al cavalerilor teutoni atunci cand mai cucereau. cand mai ardeau. cand mai existau. se freca si pe sfarcuri coverdale si urla triumfator, cu gura larg deschisa, sub mainile pline de aparate de fotografiat. alerga si canta intre timp. scutura.

doua ore am privit in sus, la el.... n-am ascultat niciodata prea mult whitesnake, doar un singur album. pe ala il stiu pe dinafara, un singur concert, mai exact starkers in tokyo, unplugged.

m-am uitat la el ca la un basm venit langa mine. fara sa inteleg exact ce se intampla, fara sa cant, fara sa ingurgitez muzica. am privit si m-am lasat in ganduri. langa mine clickuri, clickuri. langa mine fetze in extaz, langa mine.

a fost un concert extraordinar, dar nu a fost adevar...... muzica whitesnake a fost, poate, odata, umpluta de adevarul timpului sau. altfel lucrurile nu au cum sa ia nastere, decat daca cineva crede in ele. versurile si muzica si atitudinile, toate s-au nascut sigur dintr-o realitate, dorinta, tinerete, dintr-un adevar.
acum am vazut doar spoiala, spectacolul, demonstratia.
am supravietuit, parea sa spuna ranjetul alb al lui coverdale. se mai freca o data la p..... suntem vii. refrene dupa refrene treceau cantecele pe langa mine. sing, you fucking bucharest.... sing! loud! give me..... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah

oricum coverdale era mai tare decat toti pustii care s-au perindat la b'estfest. oricat mi se parea de penibil si de a la jim morrison frecatul..... ochi fulgere.

m-am lasat in linistea multimii. cuminte, ascultatoare, ea urla de fiecare data. pozele cu whitesnake curgeau. in garla din jurul meu era o liniste deplina.... dinspre scena, insa, se auzea clar. era un strigat de victorie, de lupta, contra, o zvarcolire in stil, o forta nestrunita decat de regulile pietzii. ashaaa.....

n-am cantat. pana la sfarsit, n-am scos un sunet. n-am miscat si n-am coborat ochii. doar i-am inchis, o data si alta data i-am ridicat sus. m-am lasat in voia privirii mele ca in absenta invaluire de gand.

inca iubesc starkers in tokio, poate si pentru ca acolo nimic nu e pentru q.e.d. ci doar pentru voce, chitara si public. sau pentru totdeauna.

b'estfest une conclusion

2008-07-06T22:37:00.000-07:00

Bestfest este un festival mare şi, în acelaşi timp, mic – după opinia mea. Este o performanţă a reuşi aducerea în România a unor artişti care sunt în plină carieră şi nu dintre cei aparţinând generaţiilor anterioare. Unkle, Cypress Hill, Alanis Morisette, Kaiserchiefs, Manic Street Preachers, Nouvelle Vague, Manu Chao, Roisin Murphy, Nelly Furtado sunt doar câţiva dintre cei care au făcut să bubuie spaţiile din cadrul Romexpo dedicate evenimentului. Din păcate, cele trei scene erau despărţite de un lung culoar şi, neştiind unde să mergi mai întâi, pentru că unele dintre cele mai bune concerte se suprapuneau – mai mult timp pierdeai mergând dintr-o parte într-alta, traversând spaţiile cu mici şi bere la care organizatorii n-au vrut să renunţe cu nici un chip, spaţiile cu idei promoţionale, cu muzică în difuzoare diferită faţă de ce ţi se oferea pe scene, toate menite să te scoată din atmosfera concertelor propriu-zise.....

Poate de aceea spun că Bestfest, pe lângă meritul de a convinge atâta amar de artişti să cânte la Bucureşti, este, în felul în care este organizat acum, un festival mic. Mic ca şi ideologie. Un festival este, în primul rând, o stare de spirit, mai mult decât o adunătură de oameni – artişti şi public, la un loc. Un loc în care stai câteva zile şi te laşi cuprins de atmosfera întregului, şi nu vânezi doar aşa numita „muzică”. Un concert de referinţă în cadrul unui festival bun, este mai mult decât momentul efectiv al artistului sau trupei respective pe scenă, ceea ce – se pare – organizatorii Bestfest nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă. Singura miză Bestfest au fost capetele încoronate ale muzicii actuale. Ca şi imagine de ansamblu, ca şi sentiment, extraconexiuni - Bestfest a fost nul. Nu cred că erau foarte mulţi care se bucurau de faptul că erau la „bestfest”. Putea fi oricare alt festival – ar fi fost acelaşi lucru.

Dar destul cu criticile, poate organizatorii vor schimba formatul evenimentului şi vor reuşi mai mult sau altfel cu ediţiile următoare. Ca şi concerte – ultima seară a fost cea care a reuşit să aducă maximul de adrenalină în public, deşi balansul orar şi de stiluri alese a lăsat de dorit. Punctul culminant din punct de vedere artistic, conceptual, muzical, de show, de atmosferă, profesionalism, a fost pentru mine recitalul irlandezei Roisin Murphy. O voce caldă, serioasă şi sinceră în acelaşi timp, cu o prezenţă scenică de excepţie şi costumaţii de fiecare dată altele pentru fiecare piesă, irlandeza a abordat în stil propriu mai multe sounduri – de la disco la electro şi chiar rock – fără ca piesele să fie comerciale şi fără ca nimic să fie exagerat.
De partea cealaltă, francezul Manu Chao, îmbrăcat în tricolorul românesc – a stat pe scenă cu mult mai mult decât timpul prevăzut în program, oferind bisuri după bisuri la insistenţele publicului. Refrenele sale arhicunoscute au făcut să salte inimile în noi şi să ne facă, poate, mai mult decât distracţia în sine, să ne gândim la scopul, sensul, mesajul pe care muzica ar trebui să le poarte. Suprapunerea concertelor Manu Chao şi Nelly Furtado a fost un pas greşit din partea organizatorilor şi de prost gust muzical. Pentru că Manu Chao este activist politic, cântă pe ritmuri salsa, reggae şi ska, iar Nelly Furtado cântă pop, iar, în comparaţie cu focul celor de la Manu Chao and band, piesele Nelly auzite şi răsauzite la radio şi tv, au sunat fad – chiar cu tot showul de lumini, costumaţie entertainment etcetera.

În concluzie, ne putem bucura de existenţa unei iniţiative ca Bestfest în România, dar până la gândirea evenimentului ca un tot unitar şi nu doar ca o paradă muzicală – mai e mult.

slices of alices.b'estfest.

2008-07-05T15:16:00.001-07:00

scripcarul pe acoperis cu nume de damian draghici.

2008-07-03T15:01:00.000-07:00

Trupa italiană „New Space Ballet” a prezentat, ieri seară, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, spectacolul „Scripcarul pe acoperiş”, o premieră europeană absolută, în cuvintele organizatorilor. Dacă am măsura valoarea evenimentelor după cum sună cuvintele, am descoperi în fiecare săptămână, zi, secundă, câte o capodoperă. Şi cred că, de cele mai multe ori, ne-am înşela.... acest Scripcar, de exemplu.... o concepţie coregrafică ce nu se susţinea, o combinaţie de mişcări de balet clasic cu uşoare tente contemporane, dar lipsite de strălucire, de justificare muzicală sau chiar de integrare în parcursul spectacolului. Cel puţin în partea a doua, mai mult decât să admirăm ideile de dezvoltare ideatică ale Nicoletei Iosifescu, noi, publicul, am avut nenumărate ocazii de a ne desfăşura puterea de a aplauda, la fiecare 3 minute, din nou.... şi din nou şi din nou..... pentru că balerinii făceau o piruetă, un salt şi se înclinau, aşteptând reacţia sonor-fizică de întâlnit la fiecare concert, cât de mic, invariabil.

Am părăsit incinta operei gândindu-mă că mi-ar prinde bine, poate, un spectacol adevărat sau altfel..... poate Damian Drăghici and brothers....

Arenele Romane, lume colorată. Îmbulzeală, nu ca la operă, Doamne fereşte.... cu invitaţii, cu bilet, cu copii sau cu fuste colorate, cei care încă mai vroiam să intrăm să vedem primul concert live al multitalentatului Damian Drăghici, am fost opriţi brusc în entuziasmul nostru de muşchii agenţilor de pază. Nu mai e loc....
După lungi şi spumoase discuţii, porţile s-au deschis, iar, înăuntru, oamenii au fost rugaţi să se ridice de pe scaune, pentru ca toată lumea să se poată bucura de spectacol. A fost un moment interesant, nu neapărat în ceea ce priveşte muzica, ci social – o alăturare de oameni care lucrează în multinaţionale, tineri cu vederi largi, femei îmbrăcate în port ţigănesc, rromi, copii de cartier, haine fancy şi alţii, mulţi alţii. Sunetul nu era cu siguranţă cel mai bun.... dar fustele se învârteau pe scenă cu ştiinţă şi cu foc, Damian striga de înfrăţire între oameni, noi începusem să dansăm şi noi, Maia Morgenstern a recitat o poezie.... spectacolul nu a reuşit să mă convingă definitiv, dar a avut meritul de a aduce în acelaşi spaţiu dedicat pentru câteva ore muzicii, oameni social diferiţi, gata să uite bariere şi să danseze.

The Fly goes to Opera

2008-07-01T03:12:00.000-07:00

Şi se făcu din Muscă operă. Aşa s-ar putea spune despre opera The Fly, musca, realizată de o întreagă echipă de profesionişti şi super-profesionişti. Compozitorul premiat cu Oscar şi Golden Globe – Howard Shore, regizorul David Cronenberg, un clasic al genului „noir” şi chiar horror, scenograful Dante Ferreti, Placido Domingo – la pupitrul dirijoral. Toţi adunaţi în jurul semnificaţiei muzical-filosofice a poveştii savantului care a descoperit teleportarea şi, teleportându-se pe sine însuşi, datorită unei erori sau a unei muşte, s-a transformat într-un hibrid monstruos. Opera ce încearcă să atingă alte dimensiuni estetice şi spectaculare, are premiera astăzi la Teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei direct implicată în desfăşurarea acţiunii – mezzosoprana Ruxandra Donose.

O producţie ce vizează succesul, la fel cum, probabil, şi disputele estetice. După ce a fost transpusă de două ori pe peliculă cinematografică, povestea cu implicaţii ideologice şi tehnologice extrem de actuale, trece printr-o nouă experienţă existenţială. Mult succes Ruxandrei Donose în acest rol creat special pentru ea. Musca începe să bâzâie..... în stil opera.

new jazz festival iasi

2008-07-01T02:08:00.000-07:00

cum se face din musca opera

2008-06-30T14:18:00.000-07:00

Un savant încearcă să găsească legile teleportării. Din dragoste, se sacrifică pentru cercetările sale şi se alege pe sine însuşi ca ultim cobai. În timpul experimentului, o muscă nevăzută încurcă mersul lucrurilor…. Savantul se transformă într-un hibrid între om şi muscă. Acesta este subiectul filmului SF/horror « Musca » - realizat mai întâi în anul 1958, cu un remake în anul 1986. Mai mult decât atât – acesta este subiectul operei semnată Howard Shore – cel care a compus muzica unor filme precum Tacerea mieilor, Philadelphia, Gladiator si care a castigat Oscarul pentru muzica triogiei Stapanul inelelor.
Opera va avea premiera mâine la teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei – martoră a întregii poveşti: mezzosoprana Ruxandra Donose.
The Fly, Musca are o producţie menită să atragă în sălile de operă nu numai iubitorii genului ci şi pe cei ai filmului – pe lângă muzica lui Howard Shore, regia artistică aparţine lui David Cronenberg – un clasic regizor al filmelor horror, cel care a semnat, de fapt, regia filmului din 1986. La pupitrul dirijoral – Placido Domingo. În rolul « savantului-muscă » - Daniel Okulitch.
The Fly, Musca – sau despre cât de departe se pot întinde arpile operei.

Rossini goes Sex Pistols

2008-06-25T08:01:00.000-07:00

Cenusareasa heavy metal, din stagiunea urmatoare, la Opera Nationala Romana din Bucuresti. Interviu cu regizorul austriac Peter Pawlik.

M.B. Cum a început această Cenuşăreasă? Cum a apărut personajul, proiectul, ideea?
P.P. Pentru mine, Cenuşăreasa este un personaj foarte emoţionant. Iubesc această idee, că dragostea este cea mai “puternică” putere în lume. Dragostea este victorioasă, în cele din urmă. O altă idee ar fi că, noi cei din Vest – nu ştiu cum este în România – dar noi vrem maşini luxoase, vacanţe în Caraibe, vrem să mergem în croaziere, dar toate costă bani. Noi le vrem, însă, şi nu putem aştepta, de aceea mergem la bănci şi facem credite peste credite şi plătim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt.... aşa se întâmplă şi cu cele două surori, sunt atât de lacome, totdeauna vor ceva, deci – trebuie să piardă. Pe când Cenuşăreasa spune că la sfârşitul zilei, tot ce contează este dragostea.
M.B. dar, în cele din urmă, câştigă tronul.
P.P. îl câştigă pentru că nu îl doreşte.... cred că dacă nu forţezi lucrurile, ele vin către tine. Trebuie să laşi ca lumea să-şi urmeze cursul. dacă eşti suflet pur, atunci totul va fi atras înspre tine, natural. Este un mesaj naiv, dar foarte frumos.
M.B. crezi că cel care a scris povestea, poate 200 de ani înainte, a avut în vedere un mesaj orientat social? Cred că a venit dintr-o realitate....
P.P. nu ştiu dacă a fost inspirată dintr-o „true story“, poveste adevărată, aşa cum spunem acum în televiziune, dar cred că toate poveştile au acest impact moral – fii bun cu fratele tău, cu sora ta, fii modest. Eu am crescut în anii 70 – 80 şi atunci era un timp foarte “anti-autoritate”....
M.B. aproape de perioada hippie.....
P.P. nu sunt atât de bătrân dar, da.... pe-aproape pe-aproape.... deci, am experimentat eu însumi o viaţă foarte liberă, nimeni nu mi-a spus ce să fac, dar e important să te supui anumitor reguli. Cred că legile şi tradiţiile sunt cele care ne ţin împreună, legaţi, într-un fel sau altul.
M.B. ce muzică asculţi, dacă nu asculţi operă?
P.P. dacă nu ascult operă, ascult Sex Pistols, iubesc această formaţie, la fel AC/DC, tot hard rockul şi heavy metal, ascult cât de tare pot.

P.P. e foarte revigorant să nu asculţi tot timpul numai muzică clasică....
M.B. cum se combină aceste influenţe pe care le accepţi pentru urechea ta muzicală, cu opera?
P.P. merg perfect, pentru că îţi dau un sentiment de anarhie..... şi această producţie are genul ei de energie-anarhie, pentru că ceea ce am făcut, în ceea ce priveşte costumele sau mişcările – nu este chiar ceea ce s-ar aştepta publicul să vadă. Noi spunem povestea, o arătăm, dar accentuăm cât de rele sunt surorile, mergem dincolo de suprafaţa personajelor. Iar asta este heavy metal.
M.B. este o Cenuşăreasă heavy metal....
P.P. da, aşa este, Rossini devine Sex Pistols.

M.B. mă gândeam la sfârşit că, poate o idee bună pentru a face mai vie Cenuşăreasa, pentru ca povestea să fie mai credibilă, ar fi să transformăm una dintre doamnele care vine cu flori la sfârşit într-un personaj real, pe scenă. Deci, ea ar fi la început Cenuşăreasa, iar la sfârşit .....
P.P. mulţumesc pentru idee. Cred că alegerea mea regizorală, este doar o posibilitate, echipa mea şi cu mine prezentăm doar o versiune posibilă. Dar sunt alte mii asemenea, iar a mea nu este cu siguranţă cea mai bună. Este întotdeauna o încercare de a găsi ceva şi câteodată găseşti...
M.B. dar opera nu este moartă....
P.P. în nici un caz. Ai văzut tinerii de pe scenă? Au jucat excepţional, până n-au mai putut. Aceşti artişti tineri vor atrage şi audienţa tânără. Pentru că este totul atât de viu.

M.B. soprana care a interpretat-o pe Cenuşăreasa era atât de expresivă când juca părţile în care chiar era Cenuşăreasa....
P.P. dada, Maria Jinga, este o personalitate foarte caldă, joacă la fel ca o actriţă de la Hollywood, arată ca un supermodel şi cântă uaaaau.....
M.B. nu mi-a plăcut culoarea neagră pentru rochia de bal a Cenuşăresei. Cine a ales culoarea? De ce?
P.P. Barbara Burek, cea care a făcut costumele, a ales culoarea. Ea a avut ideea de a face un eveniment monden, stilat şi totodată am vrut să accentuăm discrepanţa dintre surorile lipsite de gust şi eleganta Cenuşăreasa sau Alidoro. Bărbaţii erau toţi în smoking, iar Cenuşăreasa trebuia, de asemenea, să poarte ceva cu clasă. Costumele colorate erau simbolul surorilor lipsite de gust... de aceea am ales negrul.
M.B. a fost puţin trist, pentru mine cel puţin..... cam trist pentru momentul acela.
P.P. Îmi pare rău, eu nu simt la fel.... dar asta îmi place la o producţie de operă sau la teatru. Oamenii au opinii contrare, iar apoi discută şi prin astfel de dialoguri
M.B. se poate ajunge la o concluzie diferită…
P.P. da… în fiecare cap ceva diferit se întâmplă şi oamenii sunt liberi să gândească tot ceea ce doresc.
M.B. dacă vorbesc în continuare despre punctual meu de vedere privind creaţia ta, pot să spun că m-am bucurat de aproape tot ce am văzut, mi-au plăcut decoraţiunile, te poţi regăsi în casa Cenuşăresei.
P.P. mă bucur, speram acest lucru, aceasta a fost şi ideea..... dacă am fi făcut decorurile de secol XIX, atunci ai fi putut doar să te întinzi pe spate şi să admiri povestea ca pe o telenovelă... o consumi, doar. Adusă cumva în viaţa noastră de zi cu zi, nu într-un mod exagerat, atunci poţi spune “ah, e ca la noi acasă” şi atunci poţi înţelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine..... cu defectele noastre.. cred că este foarte important să îi faci pe oameni să înţeleagă că ceea ce se întâmplă pe scenă are legătură cu ei.
M.B. ce mi s-a părut puţin exagerat, mie, a fost dansul de final, când Cenuşăreasa cântă aria, iar ceilalţi dansează.... ca la discotecă. Mi s-a părut că este prea multă simbolistică modernă pentru tot ce s-a spus până atunci....
P.P. da, se poate totdeauna întâmpla aşa. Mie totuşi, încă îmi place, dar se întâmplă. Ca regizor, repeţi 6 săptămâni şi, câteodată se întâmplă să pierzi distanţa. Devii prea apropiat... după 5, 6 săptpmâni, nu mai poţi judeca. Trebuie să mergi înainte, pe pilot-automat, pentru a termina totul. Este prea târziu pentru a-ţi schimba punctul de vedere. Eşti mult prea prins..... câteodată e bine, câteodată e rău..... aşa şi cu dansul, vom vedea în reacţia audienţei, dacă le place, dacă nu – e numai vina mea.... vom vedea....

Angela Brown interview

2008-06-24T22:58:00.000-07:00

Angela Brown a cântat săptămâna trecută în Hard Rock Cafe.

M.B. Ce gen de blues vă place mai mult şi mai mult?
A.B. Orice spune adevărul.
M.B. Cine spune adevărul în blues?
A.B. Trebuie să fie spus adevărul. Sau să fie distractiv.
M.B. deci, cine spune adevărul în blues?
A.B. Cine? Bluesul este adevărul. Dacă nu spune adevărul o ştii. Simţi. Poţi să te distrezi extraordinar şi să fii pe culmile bluesului…. Fără lacrimi în bere. Bluesul plângăcios nu este genul meu. Nu cred că este al cuiva, de fapt…. Vorbeşti despre viaţă, despre probleme, dard acă ar fi fost într-adevăr atât de serios, încât ai vrea să plângi şi noi am fi acum la casele noastre. Bluesul este făcut pentru a …. Shake off the problems. Pentruă că mâine este o nouă zi, cum spune Scarlet O’Hara.
M.B. Dar dintre giganţii bluesului Screamin’ Jay Hawkins, BB King…. Pe cine consideraţi mai aproape de adevăr ?
A.B. Am crescut cu ei. E foarte greu să aleg. E ca şi cum ai avea o familie şi ar trebui să alegi pe cine iubeşti mai mult.... nu e bine.....
M.B.Robert Johnson?
A.B. El a fost originalul.... Ma Rainey pentru femei, Robert Johnson pentru bărbaţi. Primele înregistrări, primele showuri….
M.B. bluesul spune întotdeauna adevărul, vorbeşte despre fericire.... dar bluesul merge într-o altă direcţie acum, se îmbunătăţeşte, se îmbogăţeşte....
A.B. bluesul a fost preluat şi de Backstreet Boys şi cu toate acestea şi-a păstrat direcţia....
M.B. nu cred că Backstreet Boys....
A.B. tot ce cântă Backstreet Boys sunt armonii de biserică şi ritmul, preluat din blues.
M.B. nu mai ne suflet?
A.B. suflet este doar atunci când poţi să faci ritmurile să vorbească, natural, despre tine.

M.B. cum s-a întâmplat de aţi început să cântaţi blues.
A.B. la început a fost gospelul, iar după aceea foarte uşor am căzut pe panta bluesului.... aveam 9 ani când am început să cânt.
M.B. n-aţi avut un profesor....
A.B. nu, cred că dacă aş fi avut vreun profesor, n-aş fi putut să cânt cum cânt acum. Pentru că mulţi dintre ei te învăţau să cânţi aşa..... şi io cântam
M.B. Aţi încercat să cântaţi operă?
A.B. Iubesc, iubesc.... iubesc opera, dar mult mai mult îmi plac musicalurile... deci stilul meu este mai mult „opereta“..
M.B. ce ascultaţi acasă, când nu cântaţi blues?
A.B. Ascult Maria Callas, Frank Sinatra, dar casa mea este Alberta Hunter.... avem atât de mulţi muzicieni nedescoperiţi. Am un prieten care călătoreşte din oraş în oraş ca să adune cântecele vechi, înainte de a muri. Şi sunt mai multe astfel de muzici şi tradiţii aici în Europa. Trebuie, de fapt, să mulţumesc Europei pentru că, atunci când America nu a considerat de valoare, sau nu a vrut să fie prea arsă de soare, Europa a păstrat acea tradiţie pentru noi.
M.B. Ştiţi ceva despre muzica României?
A.B..... învăţ.... am trecut prin multe genuri muzicale şi cred din tot sufletul că muzicile populare „merg“ una cu cealaltă excelent, indiferent din care parte a lumii vin....
M.B. Ce credeţi că e mai puternic în dumneavoastră.... pozele pe care le daţi lumii, jurnaliştilor, sau vocea ?
A.B. cred că sunt gândurile. Avem gânduri înainte de a vedea sau de a auzi…. Aşa că eu mă gândesc, « ei bine, ia, ia »….
M.B. cum este să vii într-o ţară precum România… nu cred că foarte mulţi dintre cei de aici ştiu ce cântaţi dumneavoastră….
A.B. nu contează! Nu am un sindrom de star, viaţa mea este a mea, muzica este a mea, nu lucrez pentru companii mari, aşa că o ofer cui vreau şi când vreau…. Dacă aş fi lucrat cu companii mari, aş fi putut fi o vedetă, dar atunci viaţa mea nu ar mai fi fost, cu adevărat a mea….. cred că voi lăsa pentru totdeauna deoparte acea parte a afacerii…..

.... concertul a fost destul de trist, nu pentru că ea ar fi cântat rău, ci pentru că locul e trist. oamenii mâncau, mai dădeau un ochi şi pe la meciul de fotbal, sunetul nu excela.... Angela, pe scenă, se răsucea şi răs-răsucea, dar nimeni nu reacţiona în vreun fel. nici locul, nici atmosfera nu îmbiau.....

noapte de sanziene

2008-06-23T15:17:00.000-07:00

23 iunie. L-am citit şi eu, pe Mircea Eliade. Am visat, atunci, cu geamul deschis, ceruri, sânziene, sens. În anii care au trecut după ce am citit prima pagină a romanului cu nume de Noapte de Sânziene, prinsă de cotidian, aproape uitasem de momentul zânelor câmpului. Pentru noi, simbolurile se usucă şi cad....
La Vila Minovici sau casa cu clupoţei, în livadă, pentru un moment mi s-a părut că timpul s-a oprit. Un fel de domnişoară Cristina, calc printre pomi, admir doamne îmbrăcate elegant, mesele răspândite fără ordine.... la intrare mi s-a prins o sânziană în piept. Discordant cu tocurile şi coafurile, fumul îmi spune că se mănâncă mici.... hmm...

Nu, timpul nu s-a oprit, nici măcar de Sânziene. Nu iartă casele, arhitectura lor, simbolistica.

..... printre copaci stau agăţate perne, pânze, lămpi şi lucruri fără nume, obiecte create de studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Puţin mai încolo – citeşti fragmente premiate într-un concurs literar.... Marius Mihalache începe să cânte la ţambalul său, Daniela Nane, hmmm, prezintă, un dans ritual cu studenţii de la Univ. Naţ. de Artă teatrală şi cinematografică şi o defilare de modă, cu rochii inspirate de sânziene şi muzică pe ritmuri africane tribale. Fumul s-a mai domolit.... nu mai miroase atât de puternic a mici.

După ce ultimul voal luminat de reflectoare a depăşit momentul de cumpănă, lumină-întuneric sau umbră-penumbră şi după ce Daniela Nane şi-a plimbat trena imensă printre pomi, în boxe a-nceput să cânte Maria Tănase. Urmcam spre ieşire şi ascultam. Ascultam un sunet ciudat, care creştea din ce în ce mai mult, cum mă apropiam de poartă. Clopoţei. Pentru toată lumea. Moment de surprinzătoare frumuseţe şi sinceritate. Uitând de orice maniere şi de orice model de comportament, toţi făceau clinc clinc din acei clopoţei mărunţi, împânzind aerul cu sunet.
A fost Noaptea de Sânziene la Vila Minovici.

despre mamaia si despre cenusareasa

2008-06-19T15:27:00.000-07:00

exclusiv radio.

La Cenerentola la Opera la la lalalaaa

2008-06-19T08:31:00.000-07:00

directorul Operei Nationale Romane din BUcuresti intr-un moment de maxima intensitate emotionala. si era doar o simpla conferinta de presa....

muzici si traditii in Cismigiu

2008-06-19T08:20:00.000-07:00

Fanfare şi lăutari, târg de meşteri şi mâncare tradiţională, teatru cu animaţie şi poveşti, proiecţii de filme documentare. Ieri a fost anunţată printr-o conferinţă de presă, desfăşurarea în peroada 20 - 22 iunie la Bucureşti, în parcul Cişmigiu, a celei de a doua ediţii a Festivalului Naţional de Folclor, cu participare internaţională „Muzici şi tradiţii în Cişmigiu”. Evenimenul este organizat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Centrul De Conservare si Valorificare a Tradiţiei si creatiei Populare si Direcţia Cultură.
Anul 2008 este declarat „anul dialogului intercultural”, de aceea organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a avea invitaţi şi de peste hotare – iar ediţia a doua a Festivalului Naţional de Folclor se bucură de participarea unor ansambluri din Croaţia , Serbia şi Republica Peru şi propune totodată o reîntoarcere sau un popas la tradiţiile culturale comune tuturor românilor. Cu alte cuvinte, lasă leliţă şi bădiţă sarmalele cotidiene şi vino să jucăm o horă, pe uliţa mare, în mijlocul satului, lângă casa lu’ dom primar şi lu domn preşedinte.... trei zile poţi să joci iarba şi plaiurile Cişmigiului, numa’ să nu care cumva să cazi în apă că po’ să dai de duhul poluării şi nu-i a bună.....
Festivalul se va deschide vineri, la ora 14:00, cu o amplă paradă a costumelor populare din întreaga ţara . Alaiul va porni din Piaţa Amzei şi va urma traseul str. Christian Thell , Calea Victoriei , sala Palatului, Piaţa Walter Marăcineanu şi se opresc la o băutură curată de prună sau de măr, colo-şa în Parcul Cişmigiu. Trei zile cum zisei. Ne vedem acolo, leliţă şi bădiţă ascultătorilor.

Fete de la musique

2008-06-17T22:21:00.000-07:00

Ieri s-a desfăşurat conferinţa de presă ce a avut ca subiect ediţia 2008 a Sărbătorii Muzicii.
De câţiva ani, sub impulsul reţelei culturale franceze, România se aliniază Sărbătorii muzicii, manifestare care, doreşte să dea naştere pentru o noapte - unei stări de euforie colectivă. A început pe 21 iunie în anul 1981 şi, de atunci, mai întâi în Franţa apoi în toată Europa, este recreată an de an. Muzicieni profesionişti şi amatori invadează străzile, cafenelele, spaţiile publice şi dau frâu liber şi gratis pasiunii pentru muzică...

În acest an, în România, aproximativ treizeci de DJ francezi în tandem cu DJ români vor mixa simultan în aproape douazeci de cluburi din toată ţara. Organizatorii spun că i-au ales pentru a ilustra diversitatea de genuri, de stiluri şi de inspiraţii care dau în momentul de faţă muzicii electronice franceze o audienţă mondială.
Dacă la început am fost entuziasmată de gândul că, uau, iată – vom avea parte de un eveniment electrizant – cu premii în excursii la Paris, cu sunete noi, cu creme de la creme.... în momentul de faţă mă încearcă un sentiment de dezamăgire. Am cercetat mai atent istoricul acestei Fete de la Musique, am văzut că, într-adevăr, în alte locuri, muzica devine parte integrantă a spaţiului public şi că se oferă nu doar electro (ceea ce prin anii 80 era abia o vagă idee) – ci într-adevăr o largă şi diversă gamă muzicală. Nu este cu nimic original – vizavi de conceptul iniţial – ceea ce se va întâmpla în România în noaptea de 21 iunie, ba dimpotrivă – este o imensă limitare a fenomenului, la dimensiunea unei petreceri, cei drept, extinse. La întrebări legate de acest lucru – răspunsul că România este o ţară ex-comunistă şi sprijinul se obţine greu atunci când vine vorba de folosirea spaţiului public, rămâne nesatisfăcător.... aştept noaptea de 21 iunie, dar ştiu că Fete de la Musique va rămâne închisă unui public mult mai larg decât ar încăpea în cluburi, public pentru care ea a fost, de fapt, creată la început.

black/north seas.... inainte de sezon, in mangalia

2008-06-16T14:24:00.000-07:00

Joi noaptea autocarul mă lasă în Mangalia. Încep să merg agale pe ţărmul mării, în căutarea festivalului Black-North Seas.... găsesc, în primul rând, linişte....

mă uit îndeaproape la oamenii de la terase, încercând să găsesc vreo asemănare cu nişte artişti veniţi tocmai din ţările nordului.... nimic.... doar fotbal şi campanie electorala. aproape îmi pierdusem speranţa de a mai găsi festivalul când, aproape de capătul portului turistic, îmi apar în faţă nişte boxe, nişte oameni nevorbitori de română, aşteptarea dinaintea spectacolului. Am ajuns.....

În România, eu cel puţin, casc întotdeauna larg urechile atunci când aud cuvintele „artă contemporană”, interdisciplinaritate, internaţional. Sunt parole magice. Par că deschid porţile unui senzaţional de mult aşteptat. Aşa şi cu festivalul Seas. În prezentare, avea toate ingredientele pentru a fi de excepţie – se desfăşura la mare, veneau artişti noi, se făceau lucruri noi, era anunţat un concept strălucitor, şi dacă n-aş fi fost jurnalist m-aş fi repezit la Mangalia, de curiozitate.....

Alan Jeans, project manager al festivalului Seas: Proiectul a început datorită colaborării dintre Intercult din Suedia şi ţările Est europene, în anii 90. am realizat că, mai ales după integrarea acestor ţări în Uniunea Europeană, termenul de ţări Est europene este oarecum în afara realităţilor timpului prezent şi că, de fapt, trebuie să găsim noi căi de a descrie relaţiile actuale dintre o parte a Europei şi cealaltă. Metafora a fost găsită: mările.... mările ce înconjoară Europa. Acestea sunt graniţele şi limitele care nu s-au schimbat de secole. Oamenii care trăiesc la aceste extremităţi, iau contact cu ceea ce vine din afară, dar au legături şi cu ţara în sine. Un port, o coastă de mare, este un loc în care lucrurile se schimbă neîncetat... există şi un factor economic – o mare parte a traficului economic s-a mutat în ţările asiei şi, de aceea, oraşe care înainte erau importante puncte de comerţ, sunt acum părăsite. Nu mai ştiu care este identitatea lor.

În Mangalia – la terasa din colţ se aude o doamnă intonând vechi şi noi cântece de petrecere. Oamenii mănâncă mici şi dansează perechi. Pe treptele portului s-au adunat câţiva tineri, atraşi mai mult de boxele impunătoare şi de faptul că s-a terminat, 50 de metri mai încolo, meciul. În bar, şmecherii „satului”. În casa de cultură – tăcere, în galerie – doar cei care vorbesc pe pereţi, din instalaţiile video. Aceasta era atmosfera festivalului Seas, în România. Evitarea intenţionată a sezonului turistic, alegerea unui loc precum Mangalia – nepreferat de publicul cât de cât receptiv la artă, nepopularizarea eficientă a evenimentului – toate au dus la închiderea festivalului Seas sub cupola anonimatului, deşi, unele dintre ideile artiştilor rezidenţi nu meritau aceasta. Viva arta, dar aruncaţi momeala ceva mai departe decât propria barcă.

le campionat european de la fotbal. rusia-spania.

2008-06-10T01:15:00.001-07:00

Me gustas vidul. Me gustas tu.
(tandem cu Manu).

Me gustas vidul. Rusia.

Ascult Prodigy. În oraşele stelelor roşii aerisite bine cu Caucaz, cică se găsesc discografii întregi Prodigy - albumele care au fost, care sunt, care o să vie. Rublele cumpără tot. Suflete. Miracole.

... Ceaikovski pietruia drumul către Lacul lebedelor şi smălţuia Evgheni Oneghin cu prietenia sa rublistică pentru doamna Von Meck.... Dostoievski juca Biblii la ruletă. Sufletul Olguţei a zburat glonţ din Medeleni către Vania - Boris Godunov în gări cu bălţi şi samovare.

Taină. Autoritate.

Profesoara mea de pian stătea păr alb şi ţigări elegante lângă Skriabin. El era cel care a visat acordul perfect. Sunete în echilibru frecvenţial mistic - Prometeu de foc în ascultarea Olimpului comunist.

... Corpul părintelui Zosima adulmecă penibilul uman şi dă la schimb tot ce poate mai evident. Mirosul putreziciunii.

El creşte uşor. Creşte uşor. Creşte uşooooooorepede, mai repede, atacca! Amploarea! Simfonia Leningradului curge nestăvilită dintr-un singur motiv ce-a despicat restul de gândire creatoare.

Gruşenka se leagănă. Legănare lentoare lumânare. Arde. Bea Musorgski pahar de răchită alcoolică. Bea Dmitri rană. Beau elevii cvarte după cvarte, înţelegând că Romeo şi Julieta erau inutili ca orele de studiu îmbârligate cu degete pe claviatură. Leagănă Gruşenka firul ei de ceapă. Leagănă inchizitorul binele cu răul. Al treilea pasvals e al diavolului.

Îmi amintesc că nici el nu vroia ruble. Când cumpăra suflete, ele erau deja moarte... tablouri într-o expoziţie, de albit în concerte pentru pian, pentru orchestră, pentru rock şi în final pentru Smack my bitch up... cum spuneam, mirosea a putregai.

Era odată o frază. Se termina cu "vândut". frază. sunet. suflet. vals.
Se termina cu "vals", maestre. Smack my...
Se termina în taină.
Se mina.
(aici e gol).

Spania: Me gustas Tu!

Maria, dacă tot nu ne uităm la meciuri împreună şi nu spargem seminţe până ni se duce smalţul... şi scriem despre ce ne sună nouă în cap a ţările astea care se joacă unele cu istoriile celeilalte până la fault... atunci pot fi intimă în español? Por favor, mi amor... Încep protestul faţă de maică-mea... care din cauză de prea multe momente hispanizate de umectatorul Julio Iglesias... m-a botezat cu un nume sonor... Manuelaaaaaa... aaaa!!!... Ca să se distreze tot poporul care şi-a pierdut sufletele şi batistele prin veşnicele câmpuri de căpşuni... Ca să sar la atac prin Clandestino cu care i-am venit de hac, mac, pac-pac, tzac! Manu! Mă cheamă Manu and I'm not from Spain (de parcă mi-ar fi stricat)... Ceau, Manu Chao, şi atunci am ştiut... dintr-un rateu de proporţii aveam să ajung celebră... datorită unui francez născut în Bilbao... Sar peste aceste armonii personale care îţi sună fals din când în când...şi trec la vecina din Barcelona care vroia să se căsătorească pe terra spaniolă cu iubita ei din Boston... "Dacă mă duc în Sibiu cu gagică-mea, mă omoară maică-mea". Uite-aşa, sar din ecranul lui Almodovar personaje reale în căutarea fericirii flamenco... Şi aici pică şi Paco de Lucia, cu tot cu chitara şi palmierii, de pe scena Plai-ului, venit în premieră într-o urbe românească... Când eram mică şi neagră, îi uram pe Gipsy Kings... O iubeam pe Lhasa... Acum nu mai ştiu ce ţine şi ce nu de teoria evoluţionistă şi de rasismul din ea. Oare Dali, Picasso sau Velasquez aveau trăirile astea? Păi dacă-aş fi şi eu acum prin Tenerife... cum au fost vecinii mei în luna de miere... aş asculta puţin Manuel de Falla, ca să mă imaginez în tema din Waking Life sau Isaac Albeniz, ca să tac pentru totdeauna. Ca alpinistul spaniol al lui Horia... Dar ce are muzica cu edemul cerebral şi cu ghidul peruan... care nu avea în cap altceva decât me gusta la montagna şi me gusta besar... cu Costelul Busuioc-ian... Numai ce-am ieşit dintr-un Woodstock stradal... ne băteam cu propriile mori de vânt şi nu cu Don Quixote de la Mancha... Aud lătrat... Câinele andaluz al lui Bunuel?... spune încontinuu hola, hola, mi ninia... de la expaţii din Madrid şi căutătorii de ritmuri marocane la lalalaaaalalaaaa de arie îmbietoare de zidari fără exameneleleleleee cu bezele-n degeţele şi cantando-n plex şi pulberelololoooooooooo... Corida torida... hush, hash, haş, şah... mat... Dar nu-i răspuns în timpane betonate... Adios, mi amor... Şi cică ăştia-s suporterii... La mala education... Şi basta!

Amsterdam cu infuzie de abur italian

2008-06-10T01:12:00.002-07:00

in tandem cu Manu.

Despre Olanda ştiu că e aproape de Belgia. Asta atunci când nu se apropie vertiginos de Italia, evident... Şi cum eram prin preajmă, m-am gândit să-i fac o vizită unei colege de apartament din India. În India ascultam la căşti în mod constant arii de Verdi, mă gândeam la Boema şi mă certam singură că n-am reuşit să intru la concertul The King Singers dintr-un mic orăşel elegant mediteranean, Trieste. În plus, pentru că singura muzică pe care o aveam la mine era aceeaşi compilaţie stupidă făcută la "Shuffle" înainte de Nepal, îmi era greu să percep sunetele gării din Antwerpen unde schimb ca să cobor coborâm coboram coborare conjugare pentru prima dată într-o viaţă de 25 de ani... în fine, Amsterdam. Camerata Fiorentină... E pur si muove în capul meu, tatăl lui Galilei scria muzică, ariile lui Monteverdi sunt prea departe de sufletul meu îngheţat în realita.société, nu-mi rămâne decât să mă scufund în bucle ilariene ventilate blând de răsuflarea unei vaci rumegătoare de pop. Şi pentru că m-a lăsat bateria la timp, în frigul transmis pe unde de şine şi de vagoane, îmi auzeam muzica din intestine şi tusea din pneumonie. Era răcoare bine la opt dimineaţa în Olanda aia şi dependenţa de cafea care frige limba începea să-mi dea senzaţii de black metal olandez, dacă există aşa ceva (verifici tu, Maria?). Da, sigur că da, verific... Verific dacă era 1600 sau 1601 atunci când s-a dat în Italia prima pasă operistică... Verific dacă pe Mina o chema ca şi pe Celentano, dacă din înregistrările de fonotecă italiene neguţătorul poate închega o veneţie plutitoare pe hertzi.... cică există, da. Oricum, pentru că tot ce aveam nevoie era la îndemână şi aproape de spiralata şi interminabila parcare de biciclete, triciclete, motociclete, nu-mai-ştiu-de-care-ciclete gondole-n toată regula, gondole, triluri, scutere, am început să mă iau după sunetul muzicii de cafenele, coffeeshop-uri, smartshop-uri, dildoshop-uri etc. Marco, tu Marco... Dificil însă pentru că muzica ambientală din minţile amorţite ale celorlalţi căutători de labirinturi mă derutează matinal pe străzile circulare şi iar spiralate (cum de nu reuşesc să trec de canalul de lângă muzeul Anei Frank?). Şi mă trezesc că mă înghesui cu lumea pe trotuare ca şi cum m-aş fi îndreptat către scena principală a unui festival trance. Trance? Trance? Galilei spune că apără el subconştientul. Monteverdi, armonios nepolifonic, îl apără pe Dionisus. Orfeu în transă salvează-pierde. transInfern. Euridice. Mistere. Prima operă... Trance? Păi, să vezi, găseşti pe străzile "I am Amsterdam" -ului magazine identice cu jucăriile din Goa, cum se joacă jocurile în meciurile astea, dom'ne, conexiuni inedite între jucători, strategii, puncte de pornire ciupire ocrotire dar de zece ori mai scumpe. Şi, în plus, aici fără poze. Aşa că-i dau naibii în stil transcendental pe olandezii cu trance-ul dar cu Orfeu? era acolo, la 1600... Che t'aggia di! şi o iau către ceva coffeeshop, fără să-mi iau joint (singură parcă nu-mi venea să arunc banii pe minuni legale un bilet către operă, signorita?). În schimb mă pun să desenez, în fumul celorlalţi. Şi mai ieftin şi mai de treabă. Îmi ascult deci muzica interioară. Sună bine.

Amsterdamul ăsta. Doar că nu înţeleg ce mă aşteaptă. Spaghetti, pizza, fermata sau fără de bel canto Othello? Întâlnirea e abia la opt seara. Şi între timp mai aflu ceva... era Celentano. Evident, după ce mă luminez puţin de la fumul acelora: mănuşile nepaleze în culorile curcubeului cu care m-am fluturat o zi întreagă, sunt simbol gay. Sexul este muzică. De aceea castraţii sunt metafora cea mai înaltă a muzicii. Acuma înţeleg: şi înfrigurată, şi tuşită, şi lesbiană. N-are nici o legătură... Rămân spaghetti. Despre cromatismele dintre ultimele măsuri discutăm mai încolo. Nu vezi că nu? Ce biss urmează? ffff Numai urechea tăiată a fan Gogh-ului din vitrina Vast Vood-ului chinezesc mai poate auzi ce-mi urlă în cap. Castraţii aveau nişte voci superbe. Nu se poate! Deodată, pe străzile întortochiate, încep să-mi ţiuie urechile a India şi aud sunetul vibraţiei energetice. Mi-am găsit mentorul. A şi zburat? Înţeleg... 1600, 1600... da' chiar Primaradona? Major, pianissimo. Would you like some staccato in waffles-urile psihedelice? Pun punct după bara de repetiţie. Sempre sempre, aber wo?... Ies din Goa Coffee Shop renasc Italian şi renasc European şi nasc Universul şi îmi aud păşirea într-o lume gata de implozie. Când toată lumea aşteaptă sunetul de sus al ariei? M-a costat libertatea... Fumurile cu smalţ de legalité, italienistic vorbind, se transformă în abur de cafea, de recitative, de sunete. Încă îmi aud în cap: o opţiune, două, trei, patru.4/4, 3/4, 2/4. Încotro? Che t'aggia di? Gol...

le campionat european de la fotbal. Germania.

2008-06-10T01:12:00.001-07:00

... când mă dau jos din tren, prima dată în viaţa mea, în Germania, mă trezesc într-un haos teribil, fără legătură cu reprezentarea mea silogistică schopenhauriană de după-amiază pe terase, despre sensul de a fi german. Mi se toarnă înaintea ochilor lumea ca voinţă de a fi uniform, de a bea bere, de a striga (pe germană!!!!!) ceva despre nişte echipe de fotbal. În gara unui mic orăşel cu priviri de ferestre conservatoare, ne pierdem eu şi bagajele mele despre filosofie şi muzică, într-o masă blondă, tâmp huiduind golul adversar...

... galben cu verde, jambiere, roşu cu albastru, mingi, bere bere...

How's life?

În faţa mea stă Beethoven. Vorbeşte engleză. Nu este surd. Este puţin mai slab decât îl ştiam din poze. Părul, da, e la fel: în toate direcţiile. Cică ascultă Jimi Hendrix... la schimb cu Monteverdi şi Gesualdo. Jimi Hendrix era şi el neamţ?...

... Băieţii, fetele, mamele, taţii, ciudaţii, filosofii, punkerii, merg în grup compact către tribune...

Beethoven stă departe de peluze. Cică îl asurzeşte să audă cum se loveşte mingea de bară. Bara societăţii. Preferă să bată el la tobe şi să facă baloane. de săpun simfonic.

...mingea, ca un trombon în pianissimo, taaaaaaaaaaaaaaashhhhhhaaaaaaaie aerul...

"Am avut odată un concert..." mă întrerup din scris (puncte şi linii şi cuvinte din Kafka)... "am râs, ah, cât am râs"... iau şi căştile de pe urechi (Screamin' Jay Hawkins, hip hop şi Ligeti)... "am avut o compoziţie pentru un aparat de făcut popcorn" (îmi revizuiesc amintirile din facultate. N-a menţionat nimeni că lui Beethoven îi plăcea popcornul. Popcorn şi Jimi Hendrix?!?!)

... G... O... L...

"făcea poc poc", era un popcorn controlat, stăteam toţi şi ne uitam cum săreau floricelele, câte una, câte trei, dup-aia grămadă, râdeam cu lacrimi, le urmăream cum se duceau mai departe pe podea tzac tzac la un moment dat a sărit capacul şi

peste tribună, peste stadion, peste gară, peste sat

... valuri valuri... floricelele poc poc... poc POC POC ppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppoc

Unii s-au enervat teribil, d-aia înjurau aşa când ai ajuns tu în gară... cum e posibil? îşi bate cerul joc de noi? Să plouă cu popcorn... cu floricele... în preliminarii????

Beethoven are un vinil cu Jimi Hendrix. Îl ascultăm. Zice că a înregistrat tot. (cum cădea prima floricică, cum cădea prima mânie)... Următoarea simfonie va fi, de fapt, un cvartet. umflat cu porumb. prăjit la focul voinţei colective. de mestecat la un meci de fotbal. când fugi. de el.

le campionat european de la fotbal. mingea in colonii portugheze.

2008-06-10T01:04:00.000-07:00

A început campionatul mondial de f.... otbal, f..... ado, fff..... marabenta... trance.... palmieri soare vaci culori tatu-libertăţi-locks.

Dintre cele patru ţări care se-nfruntă în meciurile de astăzi, n-am ales nici una. Am ales să fiu postmodernă-cu intenţie-aleatoare şi să plasez şutul muzical în foste colonii.

Portugalia - citire istorică: Mozambicul şi Goa cea de Indii ascultătoare. Pase plasate dansant, cu ochire la jocul de glezne, nuanţe unduitoare şi zbuciumări nepăsător arse.

Pentru că nu am fost în Mozambic, dar pentru că am ascultat un album foarte frumos (Nwahulwana, 2001), voi spune într-un paragraf scurt ceea ce ştiu: ca simbol al unei foste colonii, muzica populară mozambicană, a împrumutat mult de la formele muzicii portugheze. Cel mai popular dans mozambican este marabenta. Cea care, prin turnee, a adus recunoaşterea internaţională a acestui gen muzical a fost orchestra Marabenta Stars of Mozambique, formată în 1979 şi condusă de Wazimbo. Un grup de muzicieni şi dansatori talentaţi, de fapt, cei mai buni pe care îi avea ţara, aceasta este Orchestra Marabenta Stars.... Ea s-a făcut remarcată şi prin legăturile cu singurul radio naţional, radio Mozambic, fiind singura formaţie promovată de partidul aflat la conducere în anii 80.

În 1998, Wazimbo a realizat o sumedenie de înregistrări în Zimbabue, pentru că Mozambicul nu oferea nici un fel de posibilităţi industriei muzicale. În timpul unei pauze de înregistrări, Wazimbo a-nceput încet să fredoneze, cântecul a crescut, era balada Nwahulwana. Habar n-avea că butonul de înregistrat era încă pornit. Piesa a fost descoperită abia la Londra, acolo unde s-a făcut mixajul final.

Din Mozambic zbang! pe ţărmurile însorite ale (aşa am crede!) "neţărmuritei" şi nebănuitei Indii, acolo unde tineri după tineri după tineri, mai întâi hippioţi, după aceea rockeri, după aceea trance-eri caută l-atitudinea, libertatea, lejeritatea, lenea. Între palmieri şi vaci psihedelice, orele curg Jack Johnson pe plajă. La prânz, sorbi alene Pink Floyd şi vocea ultimei fete care te îmbie să mai cumperi o cămaşă albă. Seara, începe să se zguduie universul. Trance. Goa trance. Industrial trance. Cow trance şi minte-trance. Tzac tzac tzaaaac tzc tzc tzac tzac tztztzîtzîtzîtztztztz. Într-unul dintre colţurile plajei - o mulţime informă saltătresaltătremurăsaltă. Mişcări robotice şi suple unduiri. Sărituri nebune. Ochi care varsă energie. Mâini care-şi cer instinctele înapoi. Explozie! Rămâi atârnat de aer.....

Gata. S-a făcut 10. s-a închis terasa. S-a terminat transa.... cu tot cu prelungiri, meciul nu trece de ora 22:00, în Goa. Îl întrebi pe tipul de lângă tine, care a sărit mai tare decât restul "Atât? Atât! Mai mergi pe undeva? Eu cânt jazz mâine de dimineaţă....", altul vibrează un sitar, iar ultimul ritmuieşte. La Academia din colţ te aşteaptă, ca la căminul cultural, demonstraţie de dansuri tradiţionale.

Tribunele se agită. Şi meciul?

... meciul era undeva departe...

le Costel de la Costel

2008-06-09T22:57:00.000-07:00

Aseară, la Ateneul Român, cotidianul Jurnalul Naţional a aniversat 15 ani de existenţă. De la faliment la poveşti despre succes, de la zilnice lupte cu timpul, importanţa evenimentelor şi opinii contrare, la pasiune. De la un simplu cotidian, la o adevărată platformă media şi multimedia. Jurnalul Naţional – cu Marius Tucă în frunte – a sărbătorit tot ceea ce înseamnă 15 ani zi de zi de jurnalism.

i-a sărbătorit la Ateneu, împreună cu Costel.... îl ştiţi pe Costel, nu-i aşa? Cel de la Babelul spaniol, cel cu voce de Pavarotti şi ochi de zidar, cel uitat de români şi descoperit între betoanele şantierelor de către spanioli.

Costel Busuioc este un fel de Manole a cărui Ană a tot fost oprită să ajungă la destinaţie, ba de familie, ba de bani, ba de societate etc..... în cele din urmă, însă, Ana lui Costel sau „vocea sa”, a reuşit să ajungă şi nu numai că nu a rămas îngropată între zidurile mănăstirii alias anonimatul, ba – răsturnând povestea cu totul, a început să se facă auzită prin întreaga Europă cântând „O sole mio” şi „Nessun dorma” într-un avânt fantastic.

Îmi amintesc că, atunci, când a murit Syd Barrett, expresia „ca o supernovă” circula intens pe buzele tuturor jurnaliştilor.... ea, însă, poate descrie de minune situaţia actuală în care se află Costel: el a devenit brusc, mai brusc decât ne-a obişnuit, poate, vreodată istoria, din maseur de bătrâni – superstar.

Aseară, la Ateneu, într-un joc de lumini albastru-verde-roşu, toţi invitaţii eleganţi ai Jurnalului Naţional s-au strâns să-l aplaude sportiv pe Costel Busuioc. Tocmai se terminase meciul în Piaţa Revoluţiei. Costel are într-adevăr un talent extraordinar. Şi câteodată te ia prin surpindere forţa adevărată ce răbufneşte din plămânii lui.... Dar, de ne-ratat este mai ales atunci când nu încearcă să imite atitudinile obişnuite ale soliştilor de operă şi - pentru câteva momente, este el însuşi. Ochii săi nu ştiu încă să privească undeva în depărtare şi se rotesc dezarmant de sincer încoace-ncolo-n sus-n jos. Cu seninătate spune că „nu este în cea mai bună formă vocală, nu este un profesionist, să-l iertăm”. Ariile sau „cântările” cum le numeşte el, într-adevăr, nu sunau ca pe CD. Îl iertăm spontan. Nu auzim exact ceea ce eram obişnuiţi a numi „La Donna e mobile” sau bocellianul „Con te partiro”. Costel încearcă să-şi depăşească limitele. Îi urăm succes.

Cred că cel al cărui nume este, în România în momentul de faţă, pronunţat la fel de mult ca cel al jucătorilor de fotbal– are două atuuri principale: vocea şi personalitatea sa. Absolut suprarealist: V-aţi imaginat vreodată ca un compact disc cu arii din opere de Ruggiero Leoncavallo, Puccini, Verdi etc, să se vândă în mai mult de 100.000 de exemplare într-o singură zi? A fost o ediţie de colecţie a Jurnalului Naţional, dedicată lui Costel Busuioc. Primul său CD – premiul concursului spaniol – se numeşte simplu „Costel”.

Somnul conştiinţei naşte.... Costeli?

Pe 29 iunie, Costel Busuioc v-a susţine un concert pentru publicul larg la Sala Palatului.

Mina e Celentano

2008-06-08T23:59:00.000-07:00

fara cuvinte.

B.Fit in the Street.

2008-06-05T12:50:00.000-07:00

am vazut poze de la B.Fit in the Street.... Cosmin Bararu este numele celui care le-a facut. foarte frumos.

mediamixx festival Albena

2008-06-05T12:35:00.000-07:00

it's a bit late, probably.... if you take a look and a ear and listen (if you click on the link from the title) you might like what you hear.

expo la Timi

2008-06-01T12:48:00.000-07:00

Nepal-India-London Connection
Foto Desen Colaj Sunet

Două fete, 25 de ani, ne-am cunoscut la un concurs de pian acum zece ani. Manu şi Maria : ne plimbăm pe stânci împreună, desenăm, înregistrăm, scriem, pictăm pe piele, dormim prin gări şi guest house-uri, prin aeroporturi şi subsoluri, ne vorbim cu lumea magică, lucrăm la stat şi la privat. Una în corporaţie, alta la radio.

Vrem să împărtăşim din ce am acumulat. Ce zici ? Hai să vezi cum într-o dimineaţă te trezeşti în cel mai mare centru de yoga din lume şi începi să desenezi ca şi cum asta ai făcut de când lumea, că într-o oră poţi face minuni cu un aparat digital puţin peste banal pe malul Oceanului Indian, că în Londra subsolul este o extensie cu arome indiene, că nu există coincidenţe, doar frumuseţe, că arta eşti tu. În plus, nu strică nimănui să se mai şi joace din când în când cu intuiţia şi creaţia. Vei afla că plictiseala nu există decât în dicţionar.

Hai sâmbăta asta la Street Delivery, în Cărtureştiul de pe Mercy, la Timisoara, la ora şase seara ca să auzi, să vezi, să spui, exact cum simţi. Noi facem happening-ul cu trăirile noastre filtrate prin prisma creioanelor, tuşurilor, lentilelor şi obiectivelor, al porilor şi timpanelor. Tu faci interpretarea. Îţi asumi libertatea ?

wedding lights.

2008-05-31T17:08:00.001-07:00

ultimii rapsozi. Institutul Cultural Român. Grigore Leşe.

2008-05-28T15:23:00.000-07:00

Undeva, lângă nişte coloane cu basoreliefuri aurite, ce se terminau poetic într-o marmură roz de carton, sub o cupolă ale cărei motive în tematică murdar pătratică erau realizate în tablă, cu picioarele călcând feciorelnic o marmură autentică din cel mai mare zăcământ de producţie de fabrică de culoare galben spălăcit – am ascultat, aseară, valsuri cu iz de heterofonice accente folclorice. Veţi spune că am visat….. voi reformula :
Institutul Cultural Român, seria de concerte Ultimii Rapsozi, iniţiată de Grigore Leşe, aseară cu ucrainenii de pe Tisa, din nordul Maramuresului.
Flori la pălărie, năframe, ii cu albe mâneci bufante, fuste înflorate verde verde….. cozonac pe masă şi ştergar cu însemne de viaţă şi moarte. Clickuri de tunuri fotografice….. probleme de sonorizare….. peste toate cantece de dragoste, de catanie, de nunta, zise cu sufletul, cu fluier de oi, cu acordeon de petrecere, cu glasuri cristal-curate şi infailibilă ureche muzicală, cântece din moşi strămoşi, atunci când timpul curgea şi suna altfel.

Femeile de-o parte….

Bărbaţii de alta….

O oază cu paradoxuri şi autentic, suprarealistă – aseară la ICR cu unii dintre ultimii rapsozi din Maramureş…..

Zanga vernisaj la Atelier 35

2008-05-28T05:38:00.000-07:00

Săptămâna trecută am primit o invitaţie de a participa la vernsajul unei expoziţii intitulate Urban Waves. Titularul – un tânăr de numai 17 ani, pe numele său adevărat Dani Costin Macovei sau pe scurt Zanga.....

Locul – Atelierul 35, de pe strada Şelari.....

după ce m-am agăţat încă o dată de pitorescul Lipscaniului şi al străduţelor sale adiacente, cu scene de lume uitată, mai zâmbitor sau tragic autentică decât gust în drumurile zilnice, am nimerit într-un altfel de pitoresc, ce începe să răsară din ce în ce mai în contur prin Bucureşti sau alte oraşe ale ţării: tineri în colorate şi lejere haine, pantaloni strâmţi, sau bluze căzânde, şuviţe în curcubeu atent ales sau dreadlocks aparent neglijente. Pictau, râdeau, stăteau, mâncau, imaginau frânturi de texte de adăugat lângă vreo pată de culoare. Nu era doar vernisaj Zanga, era şi motiv de socializare, de dat cu pensula pe şevaletele aşezate în faţa Atelier 35, de repus în ordine lumea.

Mi-au plăcut la el alegerea coloristică – tonurile vii de galben şi verde crud, liniile largi, concepţia de ansamblu a unora dintre pânzele mari, constanţa de simbolistică, personalul structurilor. Dacă pentru artistul spaniol Suso33, unul dintre cei mai importanţi artişti graffiti ai momentului, emblema era o pată de culoare cu un ochi în mijloc, aruncată peste tot, egal în stradă sau muzeu, pentru Zanga, artist care aparţine şi el “postmodernitatii urbane” – tind să devină embleme nişte creaturi desenate cu minimale mijloace de penel, amuzante, expresive, nu-s oameni, nu-s animale, nu le-am mai văzut pe undeva, ne atrag privirea şi lasă în urmă senzaţia că o să ne amintim cu siguranţă de cel care le-a aşezat acolo.
Dani Costin Macovei. Zanga.

Ce este Atelier35? un spatiu expozitional al Uniunii Artistilor Plastici din
Romania destinat tinerilor pana in 35 de ani, care promoveaza
cercetarea artistica experimentala, noile mijloace de expresie si
comunicarea intre medii.

galerii, festival, ia Artitudine, marş, Africa........ Bucureşti?!?!

2008-05-25T23:01:00.000-07:00

Bucureşti în ritm trepidant de artă şi festivaluri, zi, noapte, nici un fel de diferenţă.
Vineri spre sâmbătă – 12 galerii şi-au aşteptat publicul cu porţi, desene, picturi, performance-uri deschise până la 4 dimineaţa. La dezordinea din Atelierul de tranzit, la Galeria digitală şi la Galeria H’art, mi-am purtat şi eu paşii din ce în ce mai impresionaţi. În mod special – de expoziţia de colaje semnate Ion Bârlădeanu de la H’art, de personalitatea artistului, de graiul său.

Ziua de sâmbătă a-nsemnat pentru mine o oprire la cea de-a doua ediţie a festivalului organizat de Asociaţia Artfusion - „Eşti spectator, ia artitudine” – eveniment colorat şi complex dedicat antidiscriminării, sprijinului voluntariatului, atitudinii sociale. Pe terasa la Motoare, de exemplu – teatru, dar nu la modul clasic. Teatru forum.

Duminică? 25 mai. Ziua Internaţională a Africii. Şi o paradă-marş, de la Preoteasa şi până la Parcul Cişmigiu, eveniment în reţea, organizat cu participarea mai multor ONG-uri (Asociaţia Femeilor Refugiate din România, Asociaţia Komunitas, Asociaţia Artfusion). Lume pestriţă, tânără, cu tobe şi tobiţe, mărşăluind pe lângă curţi şi curioşi în ritm tribal. De ce s-au alăturat unii marşului?

Pentru că, fiind din Tunisia, mă interesează situaţia Africii şi iubesc Africa şi e important să arătăm lumii că Africa există.

Am venit pentru că este ziua Internaţională a Africii, mă interesează cultura africană şi pentru că nu sunt de acord cu poziţia Europei faţă de Africa.

În parcul Cişmigiu, cei care băteau la tobe s-au unit cu artfusioniştii şi, preţ de câteva minute, am intrat cu toţii într-un basm viu – cu tineri jongleori simplu sau fantezist îmbrăcaţi şi cu africani cărora le curge ritmul în vene. Puţin mai târziu, în Lăptărie, la concertul de închidere a festivalului „Eşti spectator, ia artitudine!” – a fost periclitată chiar viaţa celebrei terase, ameninţată cu prăbuşirea sub picioarele tinerilor mult mai entuziasmaţi decât structura de rezistenţă a vechiului teatru. Viva arta!

varanasi story

2008-05-25T06:25:00.000-07:00

for those who might want to know how India and its Varanasi might sound.

al jawala lalalala la fabrica

2008-05-24T02:12:00.000-07:00

Lume colorată, lume cu dreadlocks, lume cu şalvari şi cu lumini în ochi. Lume dansând ca la nunta verişorului de la ţară, cu cercelul din nas zbenguindu-se suav. Lume care abia aştepta să fie frământată de ritmuri gen mămăliguţă cu brânză şi smântână, să se emoţioneze ca atunci când mănânci sarmale în Ardeal, să se energizeze ca după o zdravănă gură de palincă. Românii - fie ei chiar şi tineri cu orientări sociale-artistice-modiste-alternative, păstrează bine înfipte în sânge ritmurile străbune de dans cu chiuituri, dorul de a sălta după cum cântă lăutarul (de unde o fi el - ţigan, neamţ, tot una, să-i zică bine!!!!), setea de a strânge mândruţa aproape şi de a o juca la lumina laserelor lunar-stelare, la sunetul de greieri marcă americană super quality, la miez de noapte în inima satului - cu nume de Bucureşti.

pe scurt - am fost la Fabrica, la concertul Al Jawala.

a fost prima dată când i-am ascultat pe cei 5 în concert şi m-am molipsit şi eu, la rându-mi, de energia lor maximă. cred că, dincolo de orice plus muzical, această forţă pe care o dagajă în concert, este atuul lor principal. 2 ore să sufli în saxofoane, să baţi la tobe, să didgeridoo-ieşti - în ritm alert constant, fără nici o pauză lentă - este ceva ce nu întâlneşti foarte des, la acest nivel care să te facă să te rupi de scaun şi să dansezi. deşi melodica sau structura pieselor nu debordează de inventivitate şi, la un moment dat, nu mai distingi ultima piesă de cea care tocmai vine sau parcă a mai fost o dată, Al Jawala (pe arăbeşte - "Călătorii") sunt sinceri, sunt tineri (ca fel de a privi viaţa, arta, cariera etc) sunt plămădiţi numa' bine de cozonac de concert.

aici, jos, interviu cu Krischan, Steffi şi Markus.

unbennantes search

2008-05-23T02:18:00.000-07:00

first part of one nepal-india trip that some people did. first try.

hip hop in timp ce oamenii ard.

2008-05-21T01:16:00.000-07:00

suprarealism de tipul Nepal. in Pashupatinat, Kathmandu, un copil minune ne conduce printre cadavre ce ard si saddhu care marijuana. altul asculta hip hop. vorbim de zei si freestyle.

daca averti 2 minute libere ascultati mp3-ul. un fragment scurt..... hip hop pe vreme de holera.

lipscani street. on the corner of Bucharest.

2008-05-20T22:58:00.001-07:00

a little bit of a London bite

2008-05-20T02:12:00.000-07:00

if you click da title-link - you will London. with us. auf rumanisch. haha

dupa noaptea muzeelor, ziua cireselor

2008-05-18T23:50:00.000-07:00

Am răspuns şi eu invitaţiei de a cutreiera muzeele în noaptea de sâmbătă spre duminică. Pot să spun că m-am simţit aproape ca în noaptea de înviere, valurile de oameni care se îndreptau spre muzeele necercetate îndeaproape tot restul anului, mă duceau cu gândul la pelerinajul specific Paştelui.

Am ajuns numai la 2 muzee din cele 12 care au răspuns invitaţiei – la MNAC şi la MŢR.
La Muzeul Ţăranului Român, printre sutele de oameni aşezaţi la taifas şi bere pe iarbă, am lăutărit puţin cu banda de muzicanti din Bradiceni–Gorj, solista – cu perle la gât şi trandafir de plastic în păr, avea o voce de milioane, am făcut hârtie manuală – din celuloză, făină, apă, plante, am dat puţin cu ochii pe la jocul de lumini şi am plecat înapoi la MNAC, pe terasă.

La MNAC am ajuns datorită curiozităţii de a-i vedea în concert pe cei de la Rezistenţa Materialelor, o trupă nou formată cu un sound interesant, electronic şi cu umor. Deşi performance-ul lor a fost la un standard înalt, în primul rând datorită echipamentului folosit, mult mai impresionante au fost celelalte etaje ale muzeului, respectiv cele în care erau expuse operele artistului bosniac Braco Dimitrijevic. Louvre is my studio, street is my museum. – o singură lucrare, ce poate fi caracteristică lui Dimitrijevic: două busturi prezentate unul lângă altul – Leonardo da Vinci şi James Evans, dacă nu mă înşel – unul fiind celebrul Giocondu, iar celălalt – un om înâlnit în treacăt.

Cred că şi dacă mi-aş fi dorit nu aş fi putut ajunge relaxată şi dornică de cultură în mai multe locuri, pentru că în faţa fiecărui muzeu erau cozi imense. Lângă coloanele suprarealist – imense ale Palatului Parlamentului, poporul însetat de cultură nocturnă aştepta cel puţin o oră pentru a avea privilegiul ochiadelor către artă. La MNAR se întâmpla la fel. În trecere pe lângă Muzeul George Enescu, m-am bucurat, în schimb, să văd curtea plină..... Cred că ar trebui să ne aducem aminte mai des că există şi muzee în Bucureşti, şi nu doar în Noaptea Muzeelor, o dată pe an.... Pelerinajul acesta nocturn era frumos, dădea o nouă viaţă capitalei noastre, dar lumina setei de cunoaştere, s-ar putea să fie o lumânare destul de plăpândă pentru mulţi.

despre ziua cu cirese, de vizitat si ingurgitat si ele o data pe an.

dimensiunea John McLaughlin

2008-05-16T11:14:00.000-07:00

... nu am fost niciodată un fan John McLaughlin, nu mă pot lăuda că mi-a schimbat viaţa într-unul dintre moemntele adolescenţei. nu pot să-mi amintesc primul moment când l-am ascultat, aşa cum pe ultimul nu vreau să-l ştiu.
...am fost ieri la concert. printre oameni care veneau cu părinţii, care părăseau sala după nici jumătate de oră, care aplaudau în neştire. am stat pe jos. când nu fugeam cu toate simţurile după cei de pe scenă, stăteam cu ochii închişi.

Gary Husband - clape şi percuţie, Dominique di Piazza - bass, Mark Mondesir - percuţie. John McLaughlin.

...cred că numele ultimului album "Industrial Zen" poate defini cel mai bine muzica lui. o combinaţie personală de detaşare intelectuală şi emoţie obţinută altfel decât prin apelul la sentimental. o muzică albă. de virtuozitate. fără melodii acaparatoare. comunicare. cunoaştere. mCLAUGHLIune.

Gary Husband cotropea şi îmblânzea clapele. din când în când îşi făcea şi damblaua cu beţele pe tobe. Dominique di Piazza a avut un solo ca de vioară, pe singura piesă a sa din concert, cu un sound mai experimental electro decât restul. Mark Mondesir era ca şi calul lui Făt Frumos - mâncase cred jăratic înainte să se nască, nu-nţeleg cum n-au luat foc tobele, cum de nu iau foc membranele de fiecare dată când le- nnebuneşte fără să clipească. într-un zâmbet larg.

John McLaughlin - solo de lord al chitării înainte de bis, într-o nebunie-vârtej ce a depăşit orice fel de graniţe impuse, neimpuse de genul muzical, o răzmeriţă ordonată şi arzândă, zen la puterea industrial.

...publicul a stat şi a aplaudat în neştire. un alt bis? nu.... "the people are better than the hall"....

fenomenul John McLaughlin şi Mahavishnu Orchestra este pentru mine asemănător cu cel declanşat în '90 de Depeche Mode. o muzică grea, intelectuală dar care, aproape inexplicabil, reuşeşte să atingă mase de oameni.

...unul dintre cele mai bune concerte ale ultimilor ani. din Bucureşti.

si tot de la concertul Kronos

2008-05-14T11:08:00.000-07:00

un personaj de poveste, mare admirator de Kronos.

Gala Europafest

2008-05-14T11:06:00.000-07:00

Ieri seară s-a încheiat cea de-a 15-a ediţie a festivalului Europafest. Între 7 şi 12 mai, au urcat pe scenele evenimentului peste 300 muzicieni din 48 ţări, iar programul a desfăşurat paleta a 4 genuri muzicale, aşa cum spun chiar organizatorii – pop, jazz, blues şi clasic.
La Sala Auditorium, aseară, s-au decernat premiile concursurilor de flaut, clarinet, compoziţie şi jazz. Inedit pentru o competiţie muzicală, finala Bucharest International Jazz Competition a avut loc chiar în cadrul galei, cele 3 trupe finaliste susţinând câte un mini recital, cu una dintre piese având şi acompaniament de ansamblu instrumental clasic. Juriul a deliberat între diplomele şi interpretările laureaţilor celorlalte secţiuni. De altfel, decizia nu a fost foarte greu de făcut, câştigătorii Anne Czichowsky şi Jazzpartout din Germania, detaşându-se net prin interpretare şi piese.
Amintesc câştigătorii premiilor I: clarinet - BRAZAUSKAS ZILVINAS / LITUANIA, FLAUT - STOILOVA NADYA / BULGARIA şi YAROSHEVSKIY STANISLAV / RUSIA, COMPOZITIE - EX AEQVO SEO HONG-JUN / COREEA DE SUD - GERMANIA SI HU SHUHAN / CHINA. ROMANIA NU A OBTINUT DECAT UN PREMIU SPECIAL – PRIN CLARINETISTUL POPTEAN RAZVAN.

În 2008, Jeunesses International Music Competition s-a situat în topul concursurilor muzicale internaţionale prin numărul de participanţi: 135 de flautişti şi 61 clarinetişti, o performanţă unică în rândul evenimentelor de gen din România.

Gala Europafest nu a dat, însă, senzaţia de gală, în adevăratul sens al cuvântului…. Prezentatorii erau amorţiţi şi, cu zâmbetul pe buze, uitau câteodată să deschidă microfoanele, engleza directorului festivalului, domnul Luigi Gageos, pendulează între română şi engleză, pe scurt, nu eram la un eveniment de ţinută, ci la o întâlnire cu prieteni mai de soi, unii mai afacerişti sau mai artişti decât alţii.

Ce rămâne de menţionat pozitiv referitor la Gala Europafest sunt, într-adevăr, talentele tinerilor muzicieni câştigători şi entuziasmul lor, în faţa diplomelor obţinute pe merit. Mai ales când mă gândesc la Anne Czichowsky şi Jazzpartout, nu regret că am mers la acest concert.

International Jazz Fest Green Hours

2008-05-12T11:27:00.000-07:00

Două seri din patru am reuşit să ajung la ediţia pilot a primului festival internaţional de jazz desfăşurat într-un club – Green Hours – din România. International jazz fest şi-a propus promovarea jazz-ului ca muzică vie şi în continuă dezvoltare şi încurajarea noului val din jazzul românesc, reunind artişti consacraţi din străinătate şi din ţară, cu tineri şi foarte tineri muzicieni de jazz autohtoni. De asemenea, s-a urmărit şi punerea în legătura a publicului bucureştean cu mişcarea internaţională şi naţională de jazz şi cu diversele ei tedinte de manifestare.
Vineri au urcat pe scenă în deschiderea concertului Tuba Project din Statele Unite ale Americii, FM Project, adică Felix Mircea Moldovan şi Mihai Sorohan, al căror stil muzical se caracterizează drept Electro-Funky-Jazzy-House. Deşi muzica a sunat mai puţin impresionant decât descrierea ei, FM Project a fost un warm up bun, cu o cu totul altă direcţie decât ce a urmat.
A urmat Tuba Project din Statele Unite ale Americii, adică Alex Harding, saxofon şi clarinet, Lucian Ban – pian, compozitii, Bruce Williams – saxofon alto, flaute, Brandon Lewis – baterie şi Bob Stewart – tubă. Jazz la puterea America şi feeling cât cuprinde, chiar şi numai prin apariţia scenică cei 5 au fost un punct de atracţie în Bucureştiul nostru. Este întotdeauna uimitor să asculţi cum înregistrările de pe casetă pot prinde viaţă în faţa ta şi cum sunetul pe care numai ţi l-ai imaginat devine, este, realitate.

Interviuri cu Alex Harding, sax.

Brandon Lewis, percutie.

Bob Stewart, tuba.

Sâmbătă, deschidere în forţă, din fericire nu cu ploaie ci cu un rock oferit de Câmpia Libertăţii, o trupă nou formată, cu ritm şi vână, fără emfază inutilă. Fără să-şi găsească definitiv locul într-un festival de jazz, cei trei băieţi m-au făcut să-i aplaud şi să le doresc success în continuare.
A urmat, ceea ce eu consider a fi fost punctul culminant al festivalului – recitalul Trigon, formaţie de etno-jazz din Republica Moldova. "...prin Anatol Ştefăneţ şi Trigon viola îşi cucereşte dreptul de a fi considerată o prezenţă majoră pe scena, atât de diversificată, a jazzului actual” aşa apare scris în presă şi este adevărat. Recitalul de la Green Hours a fost mai mult decât o demonstraţie de virtuozitate instrumentală, mai mult decât vitalitate şi creativitate. Îmi venea să dansez, dar nu aveam unde, spaţiul din curtea Green Hours nu permitea astfel de iniţiative, iar în faţa scenei stătea toată lumea. Trigon – adică Anatol Ştefăneţ - viola, vocal, Dorel Burlacu - clape, piano, harmonica, Vali Boghean - saxofon, trompeta, flugelhorn, fluier, caval, vocal şi Gari Tverdohleb - tobe, percutie, xilofon, au spus ritm şi pasiune cu simplitatea celor care-şi cântă sufletul şi nu drămuiesc niciodată entuziasmul.

interviu cu Anatol Stefanet.

recital Cvartetul Kronos la Sala Radio/Kronos Quartet recital at the National Radio Hall

2008-05-11T16:15:00.000-07:00

John Zorn, Recviem for a dream, Steve Reich, the Fountain, Terry Riley, Taraful Haiducilor…. Toate sub un singur nume sau, sub 4 arcuşuri. Cvartetul Kronos. Aseară în concert extraordinar la Sala Radio.
În public, în mod neobişnuit pentru studioul Mihail Jora, foarte mulţi tineri dintre cei care de obicei umplu cluburile capitalei şi nu spaţiile dedicate marii muzici. Cum au reuşit Kronos să se facă atât de cunoscuţi, în toate cercurile sociale? Pentru ei muzica nu trebuie să stea închisă în cutia tiparelor, ea trăieşte şi, numai descoperind toate feţele sale, ea va reuşi să atingă sensibilitatea auditorului. Au dreptate.
Aseară am avut parte de un recital de excepţie, în primul rând cu un program de o varietate şi o bogăţie rar întâlnite în serile muzicale din capitala noastră. Din nou m-a surpins reacţia publicului – foarte receptiv la piesele mai experimentale, neaşteptând cu tot dinadinsul hituri precum suita din filmul Recviem for a dream sau « doine » haiduceşti. Câteva obiecţii au apărut, chiar, vizavi de utilizarea unui material preînregistrat necesar ilustraţiei mai bogate a unora dintre lucrări.
Kronos au avut clasă, iar recitalul lor ar trebui înţeles de tinerii muzicieni români ca o lecţie vizavi de ideea construcţiei unui recital în manieră actuală, ca un curs de apariţie scenică, ca o pledoarie pentru sinceritatea artistică.

interviu cu David Harrington. violonist. Kronos.

2008-05-10T06:40:00.000-07:00

cvartetul Kronos vine in Romania, pentru un concert la Sala Radio. duminica 11 mai. am reusit sa fac un interviu, inainte, cu David Harrington, cel care in 1973, a fondat cvartetul. ploua afara, am vorbit de ploaie, de muzica, timp, sunetul timpului. enjoy!

concert lansare Oliver. Poetry Pop.

2008-05-08T15:39:00.000-07:00

În Studio Martin, aseară, a avut loc concertul pentru lansarea primului album semnat Oliver. Poetry Pop doreşte să aducă muzica şi poezia aproape de public printr-o combinaţie de energie, romantism şi subtilitate, membrii trupei spunând că vor mai întâi să creeze momente, iar abia după aceea hituri.
Oliver a luat fiinţă în 2005, avându-i în componenţă pe Doru Puşcaşu – voce şi chitară, Mircea Moroianu - chitară, Horia Gridan – bas şi Cristi Mateşan – tobe. Albumul de debut, Poetry Pop este rodul a trei ani de muncă.
„Am declinat în versuri şi muzică 12 trăiri personale. Pe cei care ne ascultă îi îndemnăm să retranspună versurile şi muzica în senzaţii. Astfel, noi nu propunem UN Poetry Pop. Există tot atâtea albume cu acest nume câte percepţii asupra muzicii noastre. Fiecare ascultator va fi deţinătorul unui album unicat prin prisma senzaţiilor pe care i le induce”, spune Mircea Moroianu.
Pentru mine concertul, prezentarea, ideile Oliver reprezintă un produs de piaţă. Chiar şi ideea de a lăsa pagini albe între coperţile CD-ului, pentru ca cei ce îl ascultă să îşi personalizeze Poetry Pop cu propriile senzaţii stârnite de muzica trupei. Nici aceasta nu convinge de sinceritatea mesajului Oliver.
Muzica lor se înscrie pe filonul Muse, cu vagi şi oarecum comice influenţe chiar şi din Vaya con Dios sau Noir Desire (pentru cei care vor asculta Bordel, de exemplu)..... În concert debordează de energie, sound-ul este lucrat, piesele sunt, însă, egale ca şi concepţie. Iar faptul că lansarea a avut loc într-un loc precum Studio Martin mă duce mai întâi cu gândul la hituri şi abia apoi la sentimentalele sau accentuat emoţionalele „momente”.
Recomand, însă, Poetry Pop tuturor celor care vor să asculte un rock pop românesc nu deosebit de original, dar bun.

si nishte poze. publicul parca era mai frumos decat cei de pe scena. fetzele erau cumva prinse altfel de emotie.

Graffiti de la Targu Mures cu Byron

2008-05-08T15:30:00.000-07:00

Byron, unplugged in Turnul Macelarilor, in aprilie. interviu cu Dan Byron si restul de plimbare. in stil caracteristic. cu sunete, cu muzici. cu vorbe.

festivalul plai

2008-05-07T09:34:00.000-07:00

cand prietenii te roaga, ies tiganii la iveala.

Graffiti cu Electroclown

2008-05-07T09:22:00.000-07:00

si inca un Graffiti. de la Cluj. cu Electroclown. l-am gasit in Fabrica, in Bucuresti, la Kiss your enemy evenimentul Komunitas de dupa marele summit. l-am regasit la Cluj, intr-o ceva ceainarie din centru. am vorbit. dup-aia am facut io emisiunea asta.

Electroclown, aka Adi merge foarte bine la party-urile sau la reuniunile de oameni inteligentzi din Romania. este dj de la satra, dj cu traditie de familie, dj cu suflet si pasiune. cic cic.

Graffitti in Parcul Cismigiu

2008-05-07T09:16:00.000-07:00

pentru cine nu stia inca, eram amenintati ca ne vom pierde prin Cismigiu, asta in caz ca nu se vor construi rapid vreo 4 turnuri prin preajma.

cu Alexandru Binescu, presedintele Asociatiei BUcuresti, in Cismigiu, despre Cismigiu. dupa - cum domnul George Gepeto - mandolinist, pianist, cishmigist. :)

Graffitti sonor

2008-05-07T09:03:00.000-07:00

pentru cine vrea sa asculte o poveste urbana. fragmente prinse de microfon in zbor, intre pashi, intre vorbe. intre muzici.

dinescu goes to evul mediu

2008-04-24T05:47:00.000-07:00

aici - reportaj de la conferinta de presa Sonoro Interferente 2008 plus una bucata Dinescu going wild. evul mediu, tractoare, Dracula in Bucuresti. de pe la minutul 4 incolo. :)

Bob Brozman la 12 noaptea in fatza la Art Jazz

2008-04-24T05:38:00.000-07:00

ca un mare artist, Bob Brozman a vorbit degajat si fara pretentzii inutile, chiar daca eu eram un fel de nimeni, iar el un fel de mare domn. aici avetzi interviul de 5 minute, dupa ce el ne invitase deja sa intram la concertul lui, inainte ca Ioan Big, beat, sa ne dea afara.

reactii dupa asa zisul concert la Fabrica. Asian Dub Foundation??!?!

2008-04-21T11:05:00.001-07:00

am fost acolo, la un moment dat am plecat, insa.... noroc ca exista prieteni.

deci, cum a fost?

if: a fost
eu: ….
eu: trist
if: i-am injurat!
if: eu!
eu: pe bune?
if: pai fii atenta
eu: asha
if: la concert
if: MCul zicea doar "yeah, holly shit bucharesti, sexy ladies"
if: si am plecat
if: m-am dus
eu: ce mah?
eu: fuck
if: am stat pe scaune
if: am baut
if: apoi concertu s-a terminat
if: si a venit
if: un DJ roman
if: care punea super ok
if: reggae
eu: ah
if: combinat cu d'n'b
if: f ok
if: si astia
if: un intrat peste el!!!!
if: au aparut din nou p scena
eu: ????
if: au preluat pupitrul
if: cu CDul omului ala
if: si au inceput sa frece ei Cdul omului
if: ah
if: a sa nu mai spun
eu: ce dobitoci
if: ca unul dintre ei
if: a stat tot concertu pe scena si nu facea nimic!
if: bea cocktails
eu: ))
eu: futu-i
if: si dadea tigari la gagici
if: si arata tricoul la fotografi
if: "DJ vader"
if: mare p.la
if: ….
if: dar nu facea nimic!
eu: uai
if: na
if: si sau intors ei peste omul asta
if: care punea super ok
if: relax asa
if: de dans
if: si au inceput iar
if: holly shit
if: bucharesti
if: sexy ladies
if: siau ridicat groopies ale lor pe scena
if: niste papitzoiace
if: dansau cu ele
eu: ha?
if: eu m-am dus la dj-ul roman
if: si i-am zis sa nu plece
if: sa nu se lase
if: ca el e super ok
eu: asha
eu: cum il chema?
if: si a zis ca nici nu se gandeaste
if: trigga cred ca era
if: (fara seb)
if: ca atunci cand pun impreuna iese un kkt
if: hahahahaaaaa
eu: = hahahaaaa
eu: asha
eu: si ce a zis el?
if: a zis ca sta
if: si pune back to back cu ei
if: pana ii face sa plece
eu: da
if: si la un mom dat
if: le-am aratat muie din public
if: apoi
if: cand in sfarsit au plecat
if: m-am dus in cabine
if: si le-am zis
if: who the fuck are you guys?
if: you are not asian dub foundation
if: where is your music, where is your message?
if: si ei au zis "the message is that asian dub foundation sucks"
if: si eu am zis
eu: ??????
eu: ce oameni
if: le-am zis ca is varza
if: ca is loosers
if:
if: ma cam imbatasem
if: de nervi
if:
eu: foarte bine
eu: moama ce prostie
if: si au fost unii care m-au aplaudat
if:
eu: bah si era biletul 450 de mii
eu: da, foarte tare
if: cica multa lume a fost scarbita
if: na
if: niste porci
if: oricum
eu: da
if: am intrebat cati bani au cerut
if: si mi sa zis ca sub 3000 euro
if: vreo 2500
if: chiar m putin
eu: ah, da
eu: nishte staruri mai de cheltuiala
if: or fi pus si ei o data in viata muzica impreuna cu asian dub...
if: la un jam session ceva
if:
if: dracu stie!
eu: da
if: ca a fost mult m rau decat ma asteptam
eu: am auzit ca nu erau de-acolo
if: noroc ca i-am vazut in 2003 la ziget
if: si a fost frumos
if: au facut show
if: era zi, lumina....

asa a fost.

jazzyspring 2008

2008-04-20T10:59:00.000-07:00

Din cele 4 zile de festival JazzySpring, am reuşit să prind şi eu câteva concerte, vineri şi sâmbătă. Nu am ajuns la tot ce mi-aş fi dorit, dar atât cât am ascultat a fost, cu o singură excepţie, la standarde foarte înalte. În întunericul sălii Arcub am ascultat vineri formaţia Re-bop Unit cu o componenţă cel puţin internaţională - Indonezia, Italia, România - care a oferit un program în trecere de la jazzul experimental la cel aproape comercial, cu menţiunea că părţile mai libere au fost şi cele mai reuşite. A urmat Hariclea Bădescu, cu standarde cunoscute şi arhi cunoscute din repertoriul de jazz.... Hariclea nu a reuşit să imprime emoţia, expresia, profesionalismul necesare unor astfel de lucrări – pe care urechea le cunoaşte aproape fără să ştie de unde – precum Automn Leaves, Body and Soul, Summertime. Din păcate, sala s-a golit în timpul recitalului său, iar la concertul polonezilor din grupul Ollo Wallicki – Kaszebe, mai erau aproximativ 20 de persoane. De fapt, pentru mine aceştia din urmă au fost senzaţia festivalului – datorită genului abordat, nu în foarte multă legătură cu ideea de jazz, mai aproape de rock, cu influenţe folclorice dintr-o regiune poloneză, datorită sound-ului în care se regăseau deopotrivă instrumente acustice, chitară electrică, sintetizatoare şi laptop, datorită solistelor vocale – cu timbruri naturale, aproape de cântecul popular şi nu în ultimul rând, datorită energiei debordante. Ollo Wallicki – aveau un stil personal, imposibil de încadrat într-un curent predefinit pe care au ştiut să şi-l argumenteze prin toţi parametrii muzicali.

Sâmbătă am făcut cunoştinţă cu trio-ul Kent Carter. Muzica lor - combinaţie de jazz şi muzică clasică – nostalgică, acustică, simplă şi evocativă. A urmat grupul condus de saxofonistul Nicolas Simion -Transylvania Grooves. Dacă la polonezi am admirat exuberanţa tinerească, la Nicolas Simion domina maturitatea creatoare. Concepţia clară, profesionalismul interpreţilor, ritmurile frenetice, melodiile de respiraţie românească, dialogul între instrumente – toate au contribuit la imaginea unui recital de excepţie. Atât de la cea de-a treia ediţie a festivalului JazzySpring, un eveniment ce a reuşit să ofere o reală deschidere către scena de jazz actuală, să impulsioneze, poate, muzicienii autohtoni, cu siguranţă să delecteze.

aici - o piesa de semnatura Otto Wallicki. vorba unui prieten compozitor "polonezii stiu ce stiu!".

streetlight, sala palatului, 28 aprilie

2008-04-08T00:43:00.000-07:00

De curând am văzut un afiş care mă îmbia pur şi simplu să merg la spectacol. Mă aşteptau o poveste adevărată, rock, pop, hip hop, blues, cântec african, tango, o noapte în Chicago, un grup care a străbătut lumea în lung şi-n lat, Genrosso, Streetlight, Sala Palatului.
Acolo am fost !

La intrare am fost, în primul rând surpinsă, de public. Nu erau valurile neorganizate de tineri veniţi din toate părţile ci grupuri, grupuri, elevi între 15 şi 18 ani şi profesorii lor. În plus – călugăriţe de la mănăstiri catolice. Înainte de spectacol am stat puţin de vorbă cu una dintre aceste călugăriţe, despre hip hop, rock, muzică clasică şi « de ce aţi venit la acest spectacol »?

Musicalul „Streetlight” susţinut de trupa Genrosso, s-a dovedit a fi un fel de West Side Story, însă mult mai fragil şi mai necizelat în ceea ce priveşte scenariul, coregrafia, muzica. Într-adevăr, toate genurile muzicale anunţate pe afiş erau prezente, sau oricum, erau compuse piese în caracteristicile sonore de rock, pop etc. Fiecărui gen, însă, îi era atribuit un loc clar în spectacol, astfel – băieţii buni cântau rock, ceilalţi se ocupau cu hip-hopul, iar la sfârşit toată lumea (indiferent de rolul de până atunci) a intonat un foarte luminos pop a la Backstreet Boys.

Dacă din punctul de vedere al concepţiei artistice şi al poveştii în sine, Streetlight se clătina puternic, el s-a dovedit, în schimb, a fi un spectacol conceput cu un scop foarte clar - transmiterea unui mesaj creştin. Charles, un băiat afro-american, moare din cauza conflictelor apărute între cele două grupuri din Chicago, dar prietenul lui cel mai bun îşi dă seama de adevăratul drum al iubirii, credinţei şi se alătură „băieţilor buni”. Deşi propovăduia iubirea, salvarea şi intenţiile paşnice, Streetlight, de fapt, este destul de deprimant, dat fiind faptul că, la sfârşit, numai unul dintre cei 5, 6 băieţi de cartier găseşte calea. Ceilalţi, sunt de fapt, condamnaţi la a fi răi în continuare. Sau creatorii spectacolului, prea ocupaţi cu cuvintele pop-cântate, şi-au dat seama că nu mai au timp să găsească o soluţie şi pentru ei.

În mod surprinzător pentru mine, la final – toată sala a fost cucerită de prestaţia artistică a băieţilor, se dansa pe rupte, se scandau versurile, s-au cerut autografe, poze, săruturi, vreau si eu să fiu nonviolent şi tolerant ca tine, e la modă zilele astea.
În căutare de mai multe răspunsuri, am stat de vorbă şi cu unii dintre membrii trupei Genrosso. I-am întrebat cum înţeleg ei mesajul pur muzical al spectacolului, dacă le place într-adevăr toată muzica pe trebuie să o cânte, dacă cred în ceea ce spun cuvintele textelor – afişate în traducere mare în faţa scenei, dacă aceasta este reacţia obişnuită a publicului. Unii dintre ei mi-au răspuns nu cu foarte multă bunăvoinţă, mai ales atunci când adresam întrebări referitoare la mesaj sau foarte învăluitor. Adevăratele răspunsuri trebuie înţelese printre cuvinte...

declaratiile unora dintre membrii Genrosso:

Streetlight este mai mult decât o poveste, Charles este unul dintre noi, Charles este ca o stea călăuzitoare, te uiţi la această stea strălucitoare şi ştii pe unde să mergi. Da, credem în acest mesaj şi vrem să-l transmitem tuturor tinerilor din lume, ştii, despre pace, despre colaborarea între etnii.
Ce se întâmplă cu mesajul pur muzical? Am senzaţia că unele genuri muzicale sunt aproape discriminate....
Venim din ţări diferite, din culturi diferite şi vrem să transmitem aceasta prin felul în care alegem genurile muzicale. În acest moment, hip hop-ul, de exemplu, este prezent, în spectacolul nostru.
Da, este prezent, dar nu îl prezentaţi în modul real.
Aceasta este opţiunea noastră.

Mesajul nostru este un mesaj contra violenţei. Am fost în atât de multe şcoli, iar noi vrem să le spunem tinerilor că există o posibilitate pentru schimbare.
Iar aceasta este credinţa ?
Nunu…. Trebuie să creăm o familie, o frăţie, toată lumea are nevoie de asta. Am fost în multe ţări şi vedem că toată lumea are nevoie de pace, deci cred în acest mesaj.
Publicul? Da…. De obicei nu primim reacţii chiar atât de entuziaste, aici a fost o surpriză şi pentru noi.

Mesajul nostru este universal. Când noi vorbim despre iubire şi respect pentru ceilalţi, vedem că în toată lumea există o sensibilitate pentru aceste subiecte.
Am fost în Europa, Africa, AMerica…. Peste tot e la fel.

Deci mesajul este « să credem în Dumnezeu şi să nu fim violenţi ».

Nu…. Nu, nu ne referim doar la cei care cred, dar şi la ceilalţi, care vor să trăiască într-o lume mai bună. De aceea spun că este un mesaj universal. Este în bărbat şi în femeie.
Ce înţeleg cei care vin la spectzacolele noastre ? Respect către diversitate, către diferenţele culturale.
Muzica ? mda…. Unele cântece îmi plac, altele nu…. Cred că sunt bine alese pentru scopurile noastre. Poţi să vorbeşti despre Dumnezeu pe o muzică liniştită, meditativă, dar pentru tineri ai nevoie de o muzică mai puternică, rock de exemplu…..
Mi s-a părut însă că în mod evident, prezentaţi unele genuri muzicale într-o lumină mai bună, iar altele dimpotrivă.... dada, s-ar putea s-ar putea....
Publicul? Tot timpul este la fel! Fetele? De fiecare dată când

Rolul meu este acela de a dansa şi de a juca puţin teatru.
Îţi place ceea ce faci?
Da, transmitem viaţă şi dragoste, dragoste adevărată prin spectacolul nostru.
În Streetlight trăiesc ca un gangster, dar în viaţa de zi cu zi sunt un om obişnuit.
Deci nu este decât teatru....
Da.... desigur. hei, vizitaţi site-ul nostru www.genrosso.com şi puteţi asculta cântece special pentru voi!

Graffiti 1 martie

2008-03-09T13:42:00.000-07:00

de martisor am umblat si am vorbit cu oameni, caini si alte obiecte din Bucuresti. una dintre concluzii: zanele veneau din China.

grafitti

2008-03-01T01:24:00.001-08:00

Radio Romania Cultural. de luni pana joi. ora 14:30. Grafitti. Emisiune de cultura urbana.