ultimii rapsozi din Grecesti

Nu m-am gândit până acum cu adevărat la faptul că sunt o orăşeancă… nu m-am simţit departe de nimic din ceea ce, în manuale, se numeşte “a fi român”… sunt un om al generaţiei mele, port bluze colorate, blugi, adidaşi…. Merg cu prietenii în cluburi şi împărtăşim acelaşi umor… Nu m-am gândit că ar fi ceva, poate, nenatural, în acest fel de a fi….
Aseară am mers, din nou, la Institutul Cultural Român…. Să-i văd, ca la muzeu, pe ultimii rapsozi ai lui Grigore Leşe. exponate vii ale unei lumi pe care, abia acum îmi dau seama, o regăsesc foarte vag în mine, orăşeanca…. Deşi ne-am născut şi ei şi eu pe acelaşi pământ, din aceeaşi sursă genetică….
Aseară mi-am dat seama cât “de la oraş” sunt…. clickul aparatului de fotografiat a înlocuit în mine şi în ceilalţi din jurul meu, impulsul de a ne prinde în horă, de exemplu…. Click click click click şi mă simţeam mai departe de lumea lor, a celor care, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, îşi cântau sufletul pentru ca noi să avem ce poza, ce înregistra, ce arăta. Mă bucuram oare că sunt acolo? Că îi văd? Aş fi vrut, poate, să mă întorc la sat? să trăiesc la rându-mi viaţa care a dat naştere acestei muzici? Nu…. De partea cealaltă a baricadei, râdeam hmm “superior”…. Rapsozii cântau hore, hore româneşti, cântece de nuntă, de dor …. Nana maria s-a ridicat… imperceptibil mişca picioarele, doi paşi mai mici şi-apoi unul larg ca un arc, din nou doi paşi mici, un arc, un ritm neschimbat de-atâta amar de vreme, a cărui semnificaţie nu o-nţeleg, însă, pe care nu pot să-l împărtăşesc, nu pot să intru şi eu în horă, pentru că nu simt ca şi picioarele nanei Maria, pentru că sunt departe, în lumea mea de clickuri, şi nu acolo, adevărat împreună cu (vioara), (basul), (cobza), (acordeonul), vocile rapsozilor din Oltenia, din satul Greceşti....
Sunt o orăşeancă sadea.... vă rog să mă iertaţi, am uitat să horesc.
Ei, însă, nu.