În Bucureştiul cu aromă de praf, maşini şi străzi înfundate, mi-am trăit muzical extremele.... dintr-un suflu fu operă, dintr-altul gangsta rap.
Joi la Operă - Oedip de George Enescu, vineri - Snoop Dogg pe Arenele Romane. Între operă şi hip hop, sentimente diverse, adverse, reverse.
La Operă m-am înfipt în ceafa omului din faţă, respirând aerul de scince fiction ezoteric pe care Petrică Ionescu l-a înfipt, la rându-i, în unica operă semnată Enescu.... dacă mă gândesc la combinaţia cultural-temporală rezultată – mă bucur că trăiesc acum şi că pot cât de cât să pricep paşii pe care ne construim, în cele din urmă, fiinţa. Tragedia greacă şi-a găsit întruchiparea libretistică în franceza lui Edmond Fleg, sub mâna lui Enescu – Oedip şi-a trăit şi un destin sonor adânc românesc, cu inspiraţia lui Petrică Ionescu – evadăm şi mai departe în fantasticul spaţiului, imaginii, simbolurilor întortocheate, împerecheate frenetic, într-o lume a noastră, postmodernistă până la capăt, în care provenienţa nu mai este vizibilă; memoria, doar, ne şopteşte că tabloul ce trăieşte fiecare colţ de scenă vine şi el, la rându-i, din istorie, literatură, ritualuri ascunse. Ascultasem şi înainte Oedip.... ascultasem cu urechile închise, pe goana examenelor, pe spaima de restanţe. Cd-ul derula vag nişte zgomote, prea lungite, prea neînţelese, săream imediat la următorul moment, fără să-mi pese că Iocasta tocmai îşi cânta iubirea incestuoasă, că Oedip se tânguie şi luptă pe sunetele unei doine îmbibate de suflu wagnerian, că din acele înaltul Sfinxului pleacă spre lumea noastră baritonală întrebarea, unica întrebare: „cine e mai puternic decât destinul?”....
Lumea elegantă şi câteodată, cu telefoane mobile pornite, aplauda fiecare coborâre a cortinei-zid, ce ne aducea dinspre teatrul suspendat temporal creat de Petrică Ionescu, surprinzător, înapoi în Grecia antică şi înapoi, în cele din urmă, la noi înşine.
Am respirat fiecare minut, fără să-mi pot lua ochii de la scenă, fără să-mi pot lăsa auzul să frizeze somnul, dându-mi palme la modul mental, cum de n-am ascultat şi înainte Enescu, aşa....
„Omul e mai puternic decât destinul!” ....
... sau.... omul se lasă în voia destinului promovat de media, dorind fără milă şi fără gânduri suplimentare sclipiciul, spoiala, superioritatea absurdă.....
la hip hoperul american Snoop Dogg, am atacat Arenele Romane. Mi-am trăit mixul cultural-muzical-mediatic ofertă pe două zile, până la capăt. Când am ajuns, doi MC aruncau cuvinte şi atitudini înspre noi, iar în spate, DJ-ul învârtea rolele, pe piedestal. Nu era deocamdată Snoop, asistam la încălzirea generală a spiritelor. „are you ready for Snoop Dogg?” ne întreabă ei cu puterea microfoanelor. Răspundem în cor „yaaaaa!” şi plonjăm ireversibil în starea de aşteptare a lui, a starului cu privire pe sub sprâncene, cu iz porno, cu voce insiduoasă. Aşteptam.... mai izbucneam în urale.... mai aprindeam o iluzie..... 10 minute, 20. aparatele foto şi telefoanele luminau cam degeaba întunericul, nici picior de câine, câinişor nu se iţea, numai fum, probe, ne cam plictiseam, ce-i drept... din spatele mixerului, DJ-ul de servici, nu uita să ne întebe dacă suntem gata, dacă suntem verzi, dacă ne păstrăm prospeţimea tinereţii şi a gândurilor, dacă îl iubim pe Snoop Dogg şi dacă avem ceva doamne printre noi. Răspundeam din ce în ce mai „da” şi din ce în ce, mai din frig. Elegant, un hanorac cu inscripţii japoneze şi o şapcă pe model New York New York ascundeau jumătate din faţa unui român iubitor şi cântător de hip hop. mestecam alene minute.....
...când deodată, stelele s-au luminat, ecranele s-au împânzit de imagini, triumfător şi clişeistic la maxim, a-nceput să duduie Fortuna din Carmina Burana de Carl Orff.... faţa lui Snoop Dogg ne-a compleşit, gata! Şi a apărut pe scenă, el, sclipicios ca însuşi sclipiciul.
M-am înfipt bine pe picioare...să aud vocea... să prind atitudinea, să fiu una cu cei din jurul meu, să.... 10 minute au fost suficiente pentru a prinde câinele de coada sa muzical-valabilă.... dincolo de aura gangsta, dincolo de sunetul foarte bun, din 3 cântece înţelegi unde aleargă şi nu-nţelegi cum de a ajuns atât de sus.... atât de repede şi atât de decisiv pentru milioane de alte urechi şi personalităţi. La jumătate de oră după începerea recitalului său, ne-am căutat rapid drumul spre ieşirea din Arenele Romane, spre ieşirea din lumea lui, din lumea noastră îmbibată cumva de el, am căutat drumuri tainice pe care imaginea femeilor lui, a hainelor, maşinilor, poliţiei, să nu le fi atacat. Snoop Dogg este ca un hipermarket cu un singur produs pe toate rafturile, cu mii de vânzătoare ducând acelaşi şi mereu acelaşi cod de bare spre laserul de marcat. Iar noi, înfipţi şi fripţi... cumpărăm, ingurgităm. Trist: în timpurile noastre, câteodată, mai tare ca destinul e, offfffff, Snoop Dogg.....
duminică, septembrie 21
Papa George la Muzeul Taranului Roman
P.G. : Cum te numeşti?
M.B.: numele meu e Maria, e destul de simplu şi mi se pare că e şi el un fel de blues....
P.G. : poate fi, totul este blues.
M.B.: chiar totul?
P.G. : dacă ai senzaţia de „blue”.... atunci totul devine blues
M.B.: ar trebui să-mi induc această stare acum?
P.G. : hmm... e ceva emoţional, dar n-ar trebui să însemne tristeţe. Este ceea ce vrei să fie.... scuză-mă....
M.B.: ah, nici o problemă, am început deja interviul. Mă gândesc la definirea bluesului. Ce este el? O respiraţie, un sentiment, o notă?
P.G. : este acel sentiment, foarte personal... nu neapărat tristeţe, aşa cum am spus.... este o muzică a oamenilor. De fapt, cred că bluesul este felul în care te simţi faţă de lucruri şi-mi place să mă gândesc că te poţi simţi bine, simţindu-te rău, dacă face vreun sens ceea ce spun..... ceea ce vreau, atunci când sunt pe scenă este să scot la iveală adevărul din ceea ce simt.
M.B.: ce este timpul? Ce este timpul pentru blues? Cum îl simţiţi atunci când sunteţi pe scenă? Se schimbă?
P.G. : daaa.... se schimbă.... câteodată mă gândesc.... n-am spus nimănui asta....
M.B.: că gândiţi?
P.G. : câteodată mă gândesc la ceea ce fac, dar multe alte lucruri îmi vin în minte? De ex, ce cântec să fie următorul? Simt publicul? Ce i-ar plăcea să audă în continuare? Poate nu e bun acesta, poate aleg altul.... viaţa este respiraţie şi pentru mine este important ca publicul să nu se gândească la altceva...
M.B.: n-ar trebui să se gândească la timp.
P.G. : da.... să prindă autobuzul, cât e ceasul? De aceea încerc să sap în interiorul meu şi să găsesc totdeauna altceva. Mă simt în legătură cu publicul, nu-i cunosc pe oamenii aceştia personal, dar simt o legătură cu ei.... dacă pierd această vibraţie, nu e bine.
M.B.: deci, vă schimbaţi cântecele? Ordinea?
P.G. : nu am o ordine prestabilită. Nu există nr. 1, nr. 2.....De fiecare dată cântecele vin aşa cum simt că ar vrea publicul.
M.B.: simţiţi această legătură cu orice fel de public? Fără importanţă că vin din Europa sau din America.....
P.G. : nici o diferenţă. Toţi suntem oameni. Lucrurile care ne fac diferiţi sunt, din nefericire, ştirile, politica.... dar oamenii sunt oameni şi toţi avem o inimă, sânge, sentimente. Suntem la fel. Poate limba este diferită, dar simţirea este aceeaşi.
M.B.:deci, limbajul bluesului poate fi înţeles de către aproape toată lumea.
P.G. : da, pentru că atunci când piciorul tău bate aşa...... suntem legaţi unul de celălalt. Este spontan.
M.B.: cum simţiţi publicul de aici?
P.G. : ştii.... luminile, stau direct în faţa mea. Este în ordine, dar aş vrea să văd oamenii ceva mai mult. Pentru că starea de spirit se schimbă.... ce crezi tu? Crezi că e un concert bun?
M.B.: dada.... cred că vă descurcaţi de minune.....
.... dup-aia a zis ceva cu Radio Romania Cultural.
M.B.: numele meu e Maria, e destul de simplu şi mi se pare că e şi el un fel de blues....
P.G. : poate fi, totul este blues.
M.B.: chiar totul?
P.G. : dacă ai senzaţia de „blue”.... atunci totul devine blues
M.B.: ar trebui să-mi induc această stare acum?
P.G. : hmm... e ceva emoţional, dar n-ar trebui să însemne tristeţe. Este ceea ce vrei să fie.... scuză-mă....
M.B.: ah, nici o problemă, am început deja interviul. Mă gândesc la definirea bluesului. Ce este el? O respiraţie, un sentiment, o notă?
P.G. : este acel sentiment, foarte personal... nu neapărat tristeţe, aşa cum am spus.... este o muzică a oamenilor. De fapt, cred că bluesul este felul în care te simţi faţă de lucruri şi-mi place să mă gândesc că te poţi simţi bine, simţindu-te rău, dacă face vreun sens ceea ce spun..... ceea ce vreau, atunci când sunt pe scenă este să scot la iveală adevărul din ceea ce simt.
M.B.: ce este timpul? Ce este timpul pentru blues? Cum îl simţiţi atunci când sunteţi pe scenă? Se schimbă?
P.G. : daaa.... se schimbă.... câteodată mă gândesc.... n-am spus nimănui asta....
M.B.: că gândiţi?
P.G. : câteodată mă gândesc la ceea ce fac, dar multe alte lucruri îmi vin în minte? De ex, ce cântec să fie următorul? Simt publicul? Ce i-ar plăcea să audă în continuare? Poate nu e bun acesta, poate aleg altul.... viaţa este respiraţie şi pentru mine este important ca publicul să nu se gândească la altceva...
M.B.: n-ar trebui să se gândească la timp.
P.G. : da.... să prindă autobuzul, cât e ceasul? De aceea încerc să sap în interiorul meu şi să găsesc totdeauna altceva. Mă simt în legătură cu publicul, nu-i cunosc pe oamenii aceştia personal, dar simt o legătură cu ei.... dacă pierd această vibraţie, nu e bine.
M.B.: deci, vă schimbaţi cântecele? Ordinea?
P.G. : nu am o ordine prestabilită. Nu există nr. 1, nr. 2.....De fiecare dată cântecele vin aşa cum simt că ar vrea publicul.
M.B.: simţiţi această legătură cu orice fel de public? Fără importanţă că vin din Europa sau din America.....
P.G. : nici o diferenţă. Toţi suntem oameni. Lucrurile care ne fac diferiţi sunt, din nefericire, ştirile, politica.... dar oamenii sunt oameni şi toţi avem o inimă, sânge, sentimente. Suntem la fel. Poate limba este diferită, dar simţirea este aceeaşi.
M.B.:deci, limbajul bluesului poate fi înţeles de către aproape toată lumea.
P.G. : da, pentru că atunci când piciorul tău bate aşa...... suntem legaţi unul de celălalt. Este spontan.
M.B.: cum simţiţi publicul de aici?
P.G. : ştii.... luminile, stau direct în faţa mea. Este în ordine, dar aş vrea să văd oamenii ceva mai mult. Pentru că starea de spirit se schimbă.... ce crezi tu? Crezi că e un concert bun?
M.B.: dada.... cred că vă descurcaţi de minune.....
.... dup-aia a zis ceva cu Radio Romania Cultural.
Interviu cu Emy Dragoi
eu: Domnule Emy Drăgoi, cum spuneţi dumneavoastră ca a-nceput muzica?
emy dragoi: Daca este adevarat ca atunci cand vine un copil pe lume ingerii canta in ceruri,eu cred ca muzica exista decand lumea insasi.Unii dintre noi au fost daruiti sa o asculte,altora le-a fost daruit privilegiul de a trai prin muzica si pentru muzica.
eu: Când a-nceput muzica pentru dumneavoastră?
emy dragoi: Fara indoiala,eu fac parte dintre privilegiati.M-am nascut intr-un sat prahovean,pe Valea Slanicului.In casa noastra ,au rasunatdecand ma stiu,sunetele maiastre ale acordeonului tatalui meu;vocea melodioasa o mamei mi-a fascinat copilaria.Un bunic canta la tambal,celalalt la vioara.Imi amintesc ca nu era ulita a satului pe care sa nu stea cate o familie de lautari.Pentru mine,muzica a inceput inainte de a implini 3 ani,cand tatal meu mi-a aratat ,pe clapele acordeonului,cunoscuta melodie Truri.A repetat inca odata.A fost uimit cand ,apoi,am apasat si eu ,fara gresala ,aceleasi clape,in timp ce el intindea burduful acordeonului mai mare decat mine.La trei ani,mi-a cumparat propriul meu acordeon,cu sase basi.
eu: A existat vreun moment în care aţi ezitat asupra deciziei de a face muzică toată viaţa?
emy dragoi: Doua certitudini egale exista in viata mea:dragostea pentru muzica si dragostea pentru sotia mea si cele doua fetite.La niciuna nu as renunta niciodata.
eu: Cred că n-ar mai fi „sunat” cum trebuie.... ce spuneţi dumneavoastră?
emy dragoi: Nu ma grabesc nici sa dau lectii,nici sa contest ce au facut sau fac altii in muzica.Fiecare dintre noi-cunascator sau nu al muzici-simte cand ceva suna sau nu suna bine.Personal eu nu ma consider in competitie cu nimeni.Cant cu bucurie si vreau sa fiu de fiecare data,mai bun decat mine insumi.
eu: Ce înseamnă „a suna bine” de fapt? Pentru că muzica are atâtea feţe.... ce-nseamnă „a suna bine”?
emy dragoi: Tocmai findca muzica are cel putin atatea fete cati ascultatori,eu nu ma grabesc sa dau definitii.Pana si cea mai buna muzica poate suna bine pentru o anumita stare de spirit a ascultatorului si poate sa-si piarda din calitati cand sufletul si mintea celui care asculta sunt mai mult umbrite decat luminate.
eu: Există, în timpurile noastre, atâtea genuri muzicale: rock, pop, techno, hip hop, electro.... Aveţi vreo reţinere faţă de vreunele dintre ele?
Vă plac unele mai mult decât altele?
emy dragoi: Nu.In fiecare gen muzical se poate gasi ceva special.
eu: Cu care dintre genurile enumerate mai sus credeţi că s-ar potrivi „sound-ul” acordeonului?
emy dragoi: Acordeonul este un instrument atat de special incat,pe clapele sale alb-negre,isi poate gasi loc orice gen muzical:de la clasic la jazz,de la tango la muzica electronica,de la folclor la hip hop.Am demonstrat asta nu o data si aplauzele publicului din Romania, si din multe tari ale lumii,mi-au demonstrat ca nu am gresit
eu: Care sunt proiectele dumneavoastră în momentul de faţă? Cu ce muzicieni veţi mai cânta, unde?
emy dragoi: Tocmai m-am intors dintr-un turneu ,in Franta,Germania,Spania,Elvetia.Pregatesc acum cea d-a treia editie a Festivalului International”Nopti albe de acordeon”-un proiect la care tin si pe care l-am initiat tocmai pentru a face cunoscuta muzica in general si muzica de acordeon in special.Ca artist si in calitate de coordonator artistic al festivalului, sunt bucuros ca in fiecare editie am reusit sa aduc in fata publicului roman - care este un public cunoscator si exigent - nume mari ale muzicii internationale si la fel va fi si la editia din acest an.Vor veni la Bucuresti muzicieni din: Rusia,Franta,Italia,Brazilia,Argentina,Romania.
eu: Sunt mulţi „muzicieni” printre noi? Uneori mi se pare că apar „muzicieni” ca ciupercile după ploaie.... oamenii uită uneori ce înseamnă să cânţi cu adevărat, nu? Uită ce înseamnă un muzician adevărat?
emy dragoi: Este loc pentru fiecare muzician,pentru ca, de fapt publicul este cel care decide.In fapt muzicianul adevarat este cel care se respecta,intai de toate,pe el insusi,care se perfectioneaza pentru a transmite cat mai mult si mai frumos publicului.
eu: Ce nu trebuie să uite niciodată un muzician?
emy dragoi: Ca nu poate exista fara public.De aceea chiar si atunci cand canta in fata unui singur ascultator,trebuie sa cante ca si cum s-ar afla in fata unei Sali arhipline.
eu: Ce artist v-a influenţat cel mai mult.... şi nu mă refer neapărat la un acordeonist.
emy dragoi: Idolul meu a fost Marcel Azzolla.L-am ascultat in copilarie pe discurile gasite in casa,apoi destinul mi-a harazit sa-l intalnesc si sa cant alaturi de el.
eu: De ce?
emy dragoi: M-au impresionat talentul lui urias si modestia lui extraordinara.
eu: Ce vi se pare cel mai greu în viaţa pe care o duceţi acum?
emy dragoi: Sa conving ca poti sa-ti faci meseria cu pasiune,cu credinta,cu seriozitate,nu neaparat pentru un castig,ci pentru ca te respecti pe tine insusi, si ii respecti pe cei care te asculta.
eu: Ce vi se pare cel mai uşor?
emy dragoi: Sa cant,sa cant,sa cant
eu: Ce vi se pare frumos?
emy dragoi: Sa te bucuri de fiecare zi.
eu: Ce vi se pare magic?
emy dragoi: Zambetul ,din fiecare dimineata al fetitelor noastre.
eu: Cum e România acum, din punct de vedere muzical? Cum o vedeţi? Magică, greoaie, frumoasă, kitsch-oasă?
emy dragoi: Destul de confuza,ca toata societatea de altfel ,dar eu am incredintarea ca lucrurile se vor aseza.
eu: Există artişti mai tineri ca dumneavoastră despre care să spuneţi „da, dom’ne, ăsta da! O să ajungă departe!”
emy dragoi: Sunt.In toate genurile muzicale, si tocmai ca am aceasta convingere,unul dintre proiectele mele de viitor este acela de a deschide o scoala de muzica pentru initierea si perfectionarea in tainele muzicii de acordeon.
eu: Ce-o să cântaţi acum, în Bucureşti?
emy dragoi: Asa cum am promis, in fiecare editie vom avea ceva nou, care sa atraga publicul.Vom asculta muzica specifica tarii fiecarui invitat,dar vom avea si o combinatie placuta intre muzica si teatru.Va fi o surpriza,sper eu placuta pentru toti iubitorii de muzica.
eu: Ultima întrebare: care credeţi că o să fie sfârşitul muzicii?
emy dragoi: Atat timp cat exista fie si un singur om care se va bucura auzind un cantec, muzica va dainui pentru totdeauna.
26-28 septembrie 2008, Arcub, Nopti albe de acordeon.
emy dragoi: Daca este adevarat ca atunci cand vine un copil pe lume ingerii canta in ceruri,eu cred ca muzica exista decand lumea insasi.Unii dintre noi au fost daruiti sa o asculte,altora le-a fost daruit privilegiul de a trai prin muzica si pentru muzica.
eu: Când a-nceput muzica pentru dumneavoastră?
emy dragoi: Fara indoiala,eu fac parte dintre privilegiati.M-am nascut intr-un sat prahovean,pe Valea Slanicului.In casa noastra ,au rasunatdecand ma stiu,sunetele maiastre ale acordeonului tatalui meu;vocea melodioasa o mamei mi-a fascinat copilaria.Un bunic canta la tambal,celalalt la vioara.Imi amintesc ca nu era ulita a satului pe care sa nu stea cate o familie de lautari.Pentru mine,muzica a inceput inainte de a implini 3 ani,cand tatal meu mi-a aratat ,pe clapele acordeonului,cunoscuta melodie Truri.A repetat inca odata.A fost uimit cand ,apoi,am apasat si eu ,fara gresala ,aceleasi clape,in timp ce el intindea burduful acordeonului mai mare decat mine.La trei ani,mi-a cumparat propriul meu acordeon,cu sase basi.
eu: A existat vreun moment în care aţi ezitat asupra deciziei de a face muzică toată viaţa?
emy dragoi: Doua certitudini egale exista in viata mea:dragostea pentru muzica si dragostea pentru sotia mea si cele doua fetite.La niciuna nu as renunta niciodata.
eu: Cred că n-ar mai fi „sunat” cum trebuie.... ce spuneţi dumneavoastră?
emy dragoi: Nu ma grabesc nici sa dau lectii,nici sa contest ce au facut sau fac altii in muzica.Fiecare dintre noi-cunascator sau nu al muzici-simte cand ceva suna sau nu suna bine.Personal eu nu ma consider in competitie cu nimeni.Cant cu bucurie si vreau sa fiu de fiecare data,mai bun decat mine insumi.
eu: Ce înseamnă „a suna bine” de fapt? Pentru că muzica are atâtea feţe.... ce-nseamnă „a suna bine”?
emy dragoi: Tocmai findca muzica are cel putin atatea fete cati ascultatori,eu nu ma grabesc sa dau definitii.Pana si cea mai buna muzica poate suna bine pentru o anumita stare de spirit a ascultatorului si poate sa-si piarda din calitati cand sufletul si mintea celui care asculta sunt mai mult umbrite decat luminate.
eu: Există, în timpurile noastre, atâtea genuri muzicale: rock, pop, techno, hip hop, electro.... Aveţi vreo reţinere faţă de vreunele dintre ele?
Vă plac unele mai mult decât altele?
emy dragoi: Nu.In fiecare gen muzical se poate gasi ceva special.
eu: Cu care dintre genurile enumerate mai sus credeţi că s-ar potrivi „sound-ul” acordeonului?
emy dragoi: Acordeonul este un instrument atat de special incat,pe clapele sale alb-negre,isi poate gasi loc orice gen muzical:de la clasic la jazz,de la tango la muzica electronica,de la folclor la hip hop.Am demonstrat asta nu o data si aplauzele publicului din Romania, si din multe tari ale lumii,mi-au demonstrat ca nu am gresit
eu: Care sunt proiectele dumneavoastră în momentul de faţă? Cu ce muzicieni veţi mai cânta, unde?
emy dragoi: Tocmai m-am intors dintr-un turneu ,in Franta,Germania,Spania,Elvetia.Pregatesc acum cea d-a treia editie a Festivalului International”Nopti albe de acordeon”-un proiect la care tin si pe care l-am initiat tocmai pentru a face cunoscuta muzica in general si muzica de acordeon in special.Ca artist si in calitate de coordonator artistic al festivalului, sunt bucuros ca in fiecare editie am reusit sa aduc in fata publicului roman - care este un public cunoscator si exigent - nume mari ale muzicii internationale si la fel va fi si la editia din acest an.Vor veni la Bucuresti muzicieni din: Rusia,Franta,Italia,Brazilia,Argentina,Romania.
eu: Sunt mulţi „muzicieni” printre noi? Uneori mi se pare că apar „muzicieni” ca ciupercile după ploaie.... oamenii uită uneori ce înseamnă să cânţi cu adevărat, nu? Uită ce înseamnă un muzician adevărat?
emy dragoi: Este loc pentru fiecare muzician,pentru ca, de fapt publicul este cel care decide.In fapt muzicianul adevarat este cel care se respecta,intai de toate,pe el insusi,care se perfectioneaza pentru a transmite cat mai mult si mai frumos publicului.
eu: Ce nu trebuie să uite niciodată un muzician?
emy dragoi: Ca nu poate exista fara public.De aceea chiar si atunci cand canta in fata unui singur ascultator,trebuie sa cante ca si cum s-ar afla in fata unei Sali arhipline.
eu: Ce artist v-a influenţat cel mai mult.... şi nu mă refer neapărat la un acordeonist.
emy dragoi: Idolul meu a fost Marcel Azzolla.L-am ascultat in copilarie pe discurile gasite in casa,apoi destinul mi-a harazit sa-l intalnesc si sa cant alaturi de el.
eu: De ce?
emy dragoi: M-au impresionat talentul lui urias si modestia lui extraordinara.
eu: Ce vi se pare cel mai greu în viaţa pe care o duceţi acum?
emy dragoi: Sa conving ca poti sa-ti faci meseria cu pasiune,cu credinta,cu seriozitate,nu neaparat pentru un castig,ci pentru ca te respecti pe tine insusi, si ii respecti pe cei care te asculta.
eu: Ce vi se pare cel mai uşor?
emy dragoi: Sa cant,sa cant,sa cant
eu: Ce vi se pare frumos?
emy dragoi: Sa te bucuri de fiecare zi.
eu: Ce vi se pare magic?
emy dragoi: Zambetul ,din fiecare dimineata al fetitelor noastre.
eu: Cum e România acum, din punct de vedere muzical? Cum o vedeţi? Magică, greoaie, frumoasă, kitsch-oasă?
emy dragoi: Destul de confuza,ca toata societatea de altfel ,dar eu am incredintarea ca lucrurile se vor aseza.
eu: Există artişti mai tineri ca dumneavoastră despre care să spuneţi „da, dom’ne, ăsta da! O să ajungă departe!”
emy dragoi: Sunt.In toate genurile muzicale, si tocmai ca am aceasta convingere,unul dintre proiectele mele de viitor este acela de a deschide o scoala de muzica pentru initierea si perfectionarea in tainele muzicii de acordeon.
eu: Ce-o să cântaţi acum, în Bucureşti?
emy dragoi: Asa cum am promis, in fiecare editie vom avea ceva nou, care sa atraga publicul.Vom asculta muzica specifica tarii fiecarui invitat,dar vom avea si o combinatie placuta intre muzica si teatru.Va fi o surpriza,sper eu placuta pentru toti iubitorii de muzica.
eu: Ultima întrebare: care credeţi că o să fie sfârşitul muzicii?
emy dragoi: Atat timp cat exista fie si un singur om care se va bucura auzind un cantec, muzica va dainui pentru totdeauna.
26-28 septembrie 2008, Arcub, Nopti albe de acordeon.
vineri, septembrie 19
.jpg)
duminică, septembrie 14
despre klaus maria schulze se spunea ca....
fcobe: adica... nu ca vreau sa compun doar eu
fcobe: dar... mi se pare mai interesant sa compunem, decat sa facem doar improvizatii
fcobe: intelegi?
eu: hmmm
eu: si si
eu: ma gandesc ca putem sa incercam un fel de mixtura
fcobe: da, si si
fcobe: sigur
eu: ai ascultat aia cu disco?
fcobe: o trama compoxata
eu: ce-am cantat ultima data?
fcobe: compozata
eu: ????
eu: ce e aia?
fcobe: nu
fcobe: ce e ce?
eu: trama compoxata
fcobe: o piesa cu o trama compozata si momente improvizate
fcobe: compusa, pardon
fcobe: dar... mi se pare mai interesant sa compunem, decat sa facem doar improvizatii
fcobe: intelegi?
eu: hmmm
eu: si si
eu: ma gandesc ca putem sa incercam un fel de mixtura
fcobe: da, si si
fcobe: sigur
eu: ai ascultat aia cu disco?
fcobe: o trama compoxata
eu: ce-am cantat ultima data?
fcobe: compozata
eu: ????
eu: ce e aia?
fcobe: nu
fcobe: ce e ce?
eu: trama compoxata
fcobe: o piesa cu o trama compozata si momente improvizate
fcobe: compusa, pardon
miercuri, septembrie 10
.jpg)
le Cismigiu, dans les fleurs de language, history and misss-history
eu: auzi
hendrix110785: da
eu: am trecut azi pe langa o cucoana
hendrix110785: ce?
hendrix110785: ...
eu: cu rochie inflorata
eu: cu sandale rosii
hendrix110785: .
eu: unghii facute cu lac d-ala si cu alb
hendrix110785: aole
hendrix110785: aoleu
eu: si statea de vorba cu un domn in varsta
eu: langa cismigiu
hendrix110785: oh
eu: un domn doct, asa
eu: da
eu: si ce am prins io din conversatie
eu: o fraza spusa f serios
eu: "deci, ideea este ca geto dacii sunt altceva decat dacii?"
hendrix110785: da
eu: am trecut azi pe langa o cucoana
hendrix110785: ce?
hendrix110785: ...
eu: cu rochie inflorata
eu: cu sandale rosii
hendrix110785: .
eu: unghii facute cu lac d-ala si cu alb
hendrix110785: aole
hendrix110785: aoleu
eu: si statea de vorba cu un domn in varsta
eu: langa cismigiu
hendrix110785: oh
eu: un domn doct, asa
eu: da
eu: si ce am prins io din conversatie
eu: o fraza spusa f serios
eu: "deci, ideea este ca geto dacii sunt altceva decat dacii?"
luni, septembrie 8
Kronstadt de doua ori
Încă o dată despre ediţia a II-a a Kronstadt jazz festival, moment de dezbateri furtunoase în ceea ce priveşte esenţa, menirea, expresia jazzului, prilej de bucurie pentru cei care – dincolo de orice definiţie – iubesc jazzul şi-l doresc mai aproape de ei şi cât se poate mai „pe viu”. Competiţia Cerbul de aur versus Kronstadt jazz, a avut, din punctul meu de vedere un câştigător clar la capitolele eleganţă, concept, dedicare, deschidere. Mizez, care va să zică, pe jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.
Kronstadt jazz festival, Brasov
Braşovul a avut cu ce „suna” zilele acestea... dacă alegeai la ora după amiezii pentru plimbare pitoreasca stradă a Republicii – la capăt te aşteptau două alegeri muzicale: în faţă scena sonor-colorată şi prea mult amplificată a „Cerbului de aur”, la stânga, ascunsă pe nişte străduţe, cocheta sală Reduta, locul ediţiei a II-a „Kronstadt Jazz festival”.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.
sâmbătă, septembrie 6
joi, septembrie 4
for those about to rock
despre iaurt, cunoasterea lumii, haos si fenomene ireversibile.
Teodor Mazilu vs Sfertul alternativ
.jpg)
Teodor Mazilu vs Sfertul alternativ
.jpg)
marți, septembrie 2
luni, septembrie 1
incantatia vine abia la final
cand n-o mai asteapta nimeni.... pentru ca zilele se transforma in alte zece si randurile dintre oameni isi lasa si ele firea. sa lunece tacere.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)