le vin d´anvers

le vin d´anvers
Originally uploaded by maria balabas

one beautiful girl in a beautiful place

the first sounds of Rhine

avec European Sound Delta Project. Brussels speaks.

Judas Priest o viziune outside

Fireste că, având ocazia, am ajuns la Judas Priest.... fără să ştiu exact de ce, anume despre ce cântă ei, ce vor, da. În plus, într-un mod ciudat, am vrut neapărat să văd Ross the Boss. Numele chitaristului şi câteva râsete pe lângă, mi l-au infiltrat în imaginatie şi da, uite-mă acolo, hippie îmbrăcată, mai hippie ca aproape niciodată, trăgând cu urechea atent la ce era pe scenă, cu ochiul la ce era în jurul meu, cu sufletul într-o parte şi-ntr-alta, însemnând aceasta că mă gândeam destul de serios să părăsesc Romexpo-ul şi concertul cu totul.

Vorbesc pur şi simplu ca un om care n-a ascultat heavy metal niciodată acasă, singur cu gândurile lui. şi totuşi, din considerente jurnalistice, de curiozitate, personale, filosofice, artistice a vrut să meargă la un concert astfel.
Când îmi caut prin amintiri, Ross the Boss şi formaţia lui mi-au părut ca un fel de puşti de la căminul cultural, mai răsăriţi, mai cu moţ, care întâlnindu-se la un moment dat cu vreun tractorist, au preluat cu conştiinciozitate şi un oarecare fler, modul lui de a fi, a se mişca, a înţelege sunetele şi "muzica". Meseria şi conceptul de "a fi tractorist" s-au dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie şi iată-i pe Ross the Boss, urlând de pe scenă înspre noi despre spirit, moarte, prieteni într-o manieră cultural-tractoristică, pentru ca generala concluzie să fie "we're gonna come back in this fucking country, you're fucking amazing".

urmează Primal Fear. care, deşi cântau heavy metal mi s-au părut de-a dreptul pop, mai ales prin atitudinea solistului: cu glas de heavy metal şi inimă de oţel de tras sus-jos la sală, îmbia mieros publicul să bată din palme, să cânte, să cumpere tricouri etc. Lipsa de discernământ în ceea ce priveşte alegerea gesturilor în cadrul diferitelor concerte, mi-apare luminată de o singură idee: kitsch!

Cineva care frecventează aproape toate concertele puse la dispoziţie, fără să ţină cont de stil sau de propriile preferinţe, din dorinţa de a cunoaşte, ajunge la asocieri, la prima vedere neavenite: un concert de heavy metal... pop? dar aceste apropieri bat la ochi ceva de speriat, un semn al unei mercantilităţi sigure, al lipsei de viziune.
deci, heavy pop :) cu Primal Fear.

erau deja aproape 3 ore de cand ascultam heavy metal, iar urechile mele neobişnuite, răbufneau deja. corpul, la fel.... mai mult decât orice gând jurnalistico-estetic, reacţiile fizice şi-au spus cel mai tare cuvântul.

într-un final au început Judas Priest. Toată lumea s-a adunat înspre scena care era, adevărat, mult mai impresionantă decât la toate concertele văzute de B'estfest până atunci: un fel de fortăreaţă cu metereze şi scări şi porţi, porţile iadului în mijloc. deasupra, dominator - setul de baterie şi bateristul însuşi dirijând toată mişcarea scenică şi pe cea din public. pe una din metereze a apărut demonic şi convingător, Rob Helford. publicul a explodat.

ce e diferit la un concert heavy metal faţă de majoritatea celorlalte concerte electro, hip hop, chiar şi rock alternativ sau alte specimene de rock, de un eveniment drum'n'bass, este reacţia publicului. mi s-a povestit că la concertul Faithless de anul trecut, la Bestival, erau de două ori mai mulţi oameni ca la Judas, acum, şi că atmosfera a fost extraordinară, toate mâinile erau ridicate şi toţi cântau împreună cu Maxi Jazz. la Judas, m-a lăsat cu gura căscată senzaţia de uniune a publicului, uniune în adularea muzicii, a oamenilor, reacţii aproape devoţionale, de cult. cei care erau acolo, în faţă, cu Judas, credeau în această muzică, pentru ei era mai mult decât o opţiune fashion , nu exista cool, aşa cum se întâmplă la mulţi dintre cei care frecventează lista de concerte în genurile enumerate mai sus. aceştia din urmă nu ştiu cum să reacţioneze, nu ştiu exact ce caută la respectivul concert, de ce le-ar plăcea, adică atât de mult, de ce să se agite.... la Judas, cei care veniseră la concert, vedeau în această muzică un fel de adevăr mistic. niciodată n-am mai simţit aşa ceva şi niciodată această comparaţie nu mi-a apărut atât de clară.

în plus - Judas Priest au fost impresionanţi ca prezenţe scenice, show-ul a avut unitate şi putere de impact, mai că-mi imaginam cum la un moment dat o să se desprindă Nostradamus de pe fundal şi o să-nceapă să plutească deasupra noastră.

însă, mai repede am început să plutesc eu însămi.... spre ieşire, înainte să apară Harley-ul, cu alte cuvinte - înainte de finalul concertului. după mai mult de 4 ore de îndopare heavy, am clacat.

Accentus. Ateneul Roman. Atat.

La Ateneul Român, concert extraordinar cu ansamblul francez Accentus, fondat şi condus de Laurence Equilbey.

Înfiinţat în scopul de a interpreta opere majore ale repertoriului a capella şi de a se consacra creaţiei contemporane, Accentus este în momentul de faţă un ansamblu profesionist compus din 32 de cântăreţi care participă la cele mai importante festivaluri franceze şi internaţionale. Salutat de critica de specialitate încă de la apariţia primei sale înregistrări, Accentus a primit în anul 1995 premiul Liliane Bettencourt decernat de Academia de Arte Frumoase. Toate înregistrările discografice apărute au fost generos recompensate de presa muzicală. Discul Transcriptions, vândut în mai mult de 100 000 de exemplare, a fost nominalizat la premiile Grammy şi a obţinut un Disque d’Or în ianuarie 2008. În ceea ce o priveşte pe dirijoarea Laurence Equilbey, ea a fost numită personalitatea anului 2000 de sindicatul rfesional al criticii dramatice şi muzicale. În 2003 a fost distinsă cu Marele Premiu al Presei Muzicale Internaţionale.

Concertul din Sala Ateneului a fost un elogiu adus diversităţii sonore europene. Au fost interpretate piese aparţinând unor compozitori din Germania, Franţa, Finlanda, Suedia, Letonia, Polonia, România, Republica Cehă şi Ungaria. Uneori mi se părea că cineva ar putea desena o lume întreagă ascultând piesele o dată şi încă o dată, fiecare altfel, în explozie, păstrând rezerva, desenând linii heterofonice suave sau hotărât disonante, punctând cuvinte sau lăsându-le să se întretaie ca-n labirint. Lumea elegantă aplauda finalurile, Ateneul era mai sobru ca niciodată – decorul obişnuit al scenei fusese modificat simplu şi de efect prin draparea în negru şi amplasarea a doar câtorva lumini strategice, pe siluetele soliştilor şi pe maiestuoasa orgă. Acustica ne servea sunetele pe tavă, muzică contemporan europeană, prin aceste voci şi într-o astfel de prezentare, parcă mai aproape de noi, de sensibilitatea noastră. Este al doilea concert al anului în care muzica nouă grea sau serioasă este aplaudată la scenă deschisă în Bucureşti. Celălalt moment a fost recitalul oferit la Sala Radio de Cvartetul Kronos în aprilie. Spre deosebire de artiştii americani, francezii de la Accentus au fost parcă şi mai îndrăzneţi în alegerea titlurilor, pieselor-provocare pentru ei, deopotrivă ca şi pentru noi. Mă gândesc doar la o creaţie semnată Anders Hillborg – compozitor suedez, intitulată Muoayioum – cea mai impresionantă secvenţă a serii de ieri prin concepţie şi tehnica necesitată, un mozaic construit din precizii şi substanţă aleatorică, din foneme şi gesturi muzicale suprarealist îmbinate. Finalul, cu Lux Aeterna, un punct de referinţă pentru repertoriul coral al secolului trecut, aparţinând compozitorului maghiar, dar născut în România, Gyorgy Ligeti – ne-a lăsat în tăcere.

A fost ansamblul Accentus, condus de Laurence Equilbey, la Ateneul Român.

very rare apartament recording

the new band called Klaus Maria Schulze or not.

whitesnake

imbracata in alb si cu o esarfa pe cap m-am strecurat printre randuri. m-am strecurat pur si simplu ca un sarpe alb, pentru ca vroiam sa ajung in fata. am lasat fara nici un cuvant oamenii mei in spate si m-am lasat intr-o atractie nelucida pas dupa pas pana langa primele randuri.

coverdale ranjea alb si negru si blond si argintiu. basistul avea suvite blonde. coverdale se freca la p.... si facea cu microfonul gestul probabil al cavalerilor teutoni atunci cand mai cucereau. cand mai ardeau. cand mai existau. se freca si pe sfarcuri coverdale si urla triumfator, cu gura larg deschisa, sub mainile pline de aparate de fotografiat. alerga si canta intre timp. scutura.

doua ore am privit in sus, la el.... n-am ascultat niciodata prea mult whitesnake, doar un singur album. pe ala il stiu pe dinafara, un singur concert, mai exact starkers in tokyo, unplugged.

m-am uitat la el ca la un basm venit langa mine. fara sa inteleg exact ce se intampla, fara sa cant, fara sa ingurgitez muzica. am privit si m-am lasat in ganduri. langa mine clickuri, clickuri. langa mine fetze in extaz, langa mine.

a fost un concert extraordinar, dar nu a fost adevar...... muzica whitesnake a fost, poate, odata, umpluta de adevarul timpului sau. altfel lucrurile nu au cum sa ia nastere, decat daca cineva crede in ele. versurile si muzica si atitudinile, toate s-au nascut sigur dintr-o realitate, dorinta, tinerete, dintr-un adevar.
acum am vazut doar spoiala, spectacolul, demonstratia.
am supravietuit, parea sa spuna ranjetul alb al lui coverdale. se mai freca o data la p..... suntem vii. refrene dupa refrene treceau cantecele pe langa mine. sing, you fucking bucharest.... sing! loud! give me..... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah

oricum coverdale era mai tare decat toti pustii care s-au perindat la b'estfest. oricat mi se parea de penibil si de a la jim morrison frecatul..... ochi fulgere.

m-am lasat in linistea multimii. cuminte, ascultatoare, ea urla de fiecare data. pozele cu whitesnake curgeau. in garla din jurul meu era o liniste deplina.... dinspre scena, insa, se auzea clar. era un strigat de victorie, de lupta, contra, o zvarcolire in stil, o forta nestrunita decat de regulile pietzii. ashaaa.....

n-am cantat. pana la sfarsit, n-am scos un sunet. n-am miscat si n-am coborat ochii. doar i-am inchis, o data si alta data i-am ridicat sus. m-am lasat in voia privirii mele ca in absenta invaluire de gand.

inca iubesc starkers in tokio, poate si pentru ca acolo nimic nu e pentru q.e.d. ci doar pentru voce, chitara si public. sau pentru totdeauna.

b'estfest une conclusion

Bestfest este un festival mare şi, în acelaşi timp, mic – după opinia mea. Este o performanţă a reuşi aducerea în România a unor artişti care sunt în plină carieră şi nu dintre cei aparţinând generaţiilor anterioare. Unkle, Cypress Hill, Alanis Morisette, Kaiserchiefs, Manic Street Preachers, Nouvelle Vague, Manu Chao, Roisin Murphy, Nelly Furtado sunt doar câţiva dintre cei care au făcut să bubuie spaţiile din cadrul Romexpo dedicate evenimentului. Din păcate, cele trei scene erau despărţite de un lung culoar şi, neştiind unde să mergi mai întâi, pentru că unele dintre cele mai bune concerte se suprapuneau – mai mult timp pierdeai mergând dintr-o parte într-alta, traversând spaţiile cu mici şi bere la care organizatorii n-au vrut să renunţe cu nici un chip, spaţiile cu idei promoţionale, cu muzică în difuzoare diferită faţă de ce ţi se oferea pe scene, toate menite să te scoată din atmosfera concertelor propriu-zise.....

Poate de aceea spun că Bestfest, pe lângă meritul de a convinge atâta amar de artişti să cânte la Bucureşti, este, în felul în care este organizat acum, un festival mic. Mic ca şi ideologie. Un festival este, în primul rând, o stare de spirit, mai mult decât o adunătură de oameni – artişti şi public, la un loc. Un loc în care stai câteva zile şi te laşi cuprins de atmosfera întregului, şi nu vânezi doar aşa numita „muzică”. Un concert de referinţă în cadrul unui festival bun, este mai mult decât momentul efectiv al artistului sau trupei respective pe scenă, ceea ce – se pare – organizatorii Bestfest nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă. Singura miză Bestfest au fost capetele încoronate ale muzicii actuale. Ca şi imagine de ansamblu, ca şi sentiment, extraconexiuni - Bestfest a fost nul. Nu cred că erau foarte mulţi care se bucurau de faptul că erau la „bestfest”. Putea fi oricare alt festival – ar fi fost acelaşi lucru.

Dar destul cu criticile, poate organizatorii vor schimba formatul evenimentului şi vor reuşi mai mult sau altfel cu ediţiile următoare. Ca şi concerte – ultima seară a fost cea care a reuşit să aducă maximul de adrenalină în public, deşi balansul orar şi de stiluri alese a lăsat de dorit. Punctul culminant din punct de vedere artistic, conceptual, muzical, de show, de atmosferă, profesionalism, a fost pentru mine recitalul irlandezei Roisin Murphy. O voce caldă, serioasă şi sinceră în acelaşi timp, cu o prezenţă scenică de excepţie şi costumaţii de fiecare dată altele pentru fiecare piesă, irlandeza a abordat în stil propriu mai multe sounduri – de la disco la electro şi chiar rock – fără ca piesele să fie comerciale şi fără ca nimic să fie exagerat.
De partea cealaltă, francezul Manu Chao, îmbrăcat în tricolorul românesc – a stat pe scenă cu mult mai mult decât timpul prevăzut în program, oferind bisuri după bisuri la insistenţele publicului. Refrenele sale arhicunoscute au făcut să salte inimile în noi şi să ne facă, poate, mai mult decât distracţia în sine, să ne gândim la scopul, sensul, mesajul pe care muzica ar trebui să le poarte. Suprapunerea concertelor Manu Chao şi Nelly Furtado a fost un pas greşit din partea organizatorilor şi de prost gust muzical. Pentru că Manu Chao este activist politic, cântă pe ritmuri salsa, reggae şi ska, iar Nelly Furtado cântă pop, iar, în comparaţie cu focul celor de la Manu Chao and band, piesele Nelly auzite şi răsauzite la radio şi tv, au sunat fad – chiar cu tot showul de lumini, costumaţie entertainment etcetera.

În concluzie, ne putem bucura de existenţa unei iniţiative ca Bestfest în România, dar până la gândirea evenimentului ca un tot unitar şi nu doar ca o paradă muzicală – mai e mult.

slices of alices.b'estfest.

scripcarul pe acoperis cu nume de damian draghici.

Trupa italiană „New Space Ballet” a prezentat, ieri seară, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, spectacolul „Scripcarul pe acoperiş”, o premieră europeană absolută, în cuvintele organizatorilor. Dacă am măsura valoarea evenimentelor după cum sună cuvintele, am descoperi în fiecare săptămână, zi, secundă, câte o capodoperă. Şi cred că, de cele mai multe ori, ne-am înşela.... acest Scripcar, de exemplu.... o concepţie coregrafică ce nu se susţinea, o combinaţie de mişcări de balet clasic cu uşoare tente contemporane, dar lipsite de strălucire, de justificare muzicală sau chiar de integrare în parcursul spectacolului. Cel puţin în partea a doua, mai mult decât să admirăm ideile de dezvoltare ideatică ale Nicoletei Iosifescu, noi, publicul, am avut nenumărate ocazii de a ne desfăşura puterea de a aplauda, la fiecare 3 minute, din nou.... şi din nou şi din nou..... pentru că balerinii făceau o piruetă, un salt şi se înclinau, aşteptând reacţia sonor-fizică de întâlnit la fiecare concert, cât de mic, invariabil.

Am părăsit incinta operei gândindu-mă că mi-ar prinde bine, poate, un spectacol adevărat sau altfel..... poate Damian Drăghici and brothers....

Arenele Romane, lume colorată. Îmbulzeală, nu ca la operă, Doamne fereşte.... cu invitaţii, cu bilet, cu copii sau cu fuste colorate, cei care încă mai vroiam să intrăm să vedem primul concert live al multitalentatului Damian Drăghici, am fost opriţi brusc în entuziasmul nostru de muşchii agenţilor de pază. Nu mai e loc....
După lungi şi spumoase discuţii, porţile s-au deschis, iar, înăuntru, oamenii au fost rugaţi să se ridice de pe scaune, pentru ca toată lumea să se poată bucura de spectacol. A fost un moment interesant, nu neapărat în ceea ce priveşte muzica, ci social – o alăturare de oameni care lucrează în multinaţionale, tineri cu vederi largi, femei îmbrăcate în port ţigănesc, rromi, copii de cartier, haine fancy şi alţii, mulţi alţii. Sunetul nu era cu siguranţă cel mai bun.... dar fustele se învârteau pe scenă cu ştiinţă şi cu foc, Damian striga de înfrăţire între oameni, noi începusem să dansăm şi noi, Maia Morgenstern a recitat o poezie.... spectacolul nu a reuşit să mă convingă definitiv, dar a avut meritul de a aduce în acelaşi spaţiu dedicat pentru câteva ore muzicii, oameni social diferiţi, gata să uite bariere şi să danseze.

The Fly goes to Opera

Şi se făcu din Muscă operă. Aşa s-ar putea spune despre opera The Fly, musca, realizată de o întreagă echipă de profesionişti şi super-profesionişti. Compozitorul premiat cu Oscar şi Golden Globe – Howard Shore, regizorul David Cronenberg, un clasic al genului „noir” şi chiar horror, scenograful Dante Ferreti, Placido Domingo – la pupitrul dirijoral. Toţi adunaţi în jurul semnificaţiei muzical-filosofice a poveştii savantului care a descoperit teleportarea şi, teleportându-se pe sine însuşi, datorită unei erori sau a unei muşte, s-a transformat într-un hibrid monstruos. Opera ce încearcă să atingă alte dimensiuni estetice şi spectaculare, are premiera astăzi la Teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei direct implicată în desfăşurarea acţiunii – mezzosoprana Ruxandra Donose.



O producţie ce vizează succesul, la fel cum, probabil, şi disputele estetice. După ce a fost transpusă de două ori pe peliculă cinematografică, povestea cu implicaţii ideologice şi tehnologice extrem de actuale, trece printr-o nouă experienţă existenţială. Mult succes Ruxandrei Donose în acest rol creat special pentru ea. Musca începe să bâzâie..... în stil opera.

new jazz festival iasi