cum se face din musca opera

Un savant încearcă să găsească legile teleportării. Din dragoste, se sacrifică pentru cercetările sale şi se alege pe sine însuşi ca ultim cobai. În timpul experimentului, o muscă nevăzută încurcă mersul lucrurilor…. Savantul se transformă într-un hibrid între om şi muscă. Acesta este subiectul filmului SF/horror « Musca » - realizat mai întâi în anul 1958, cu un remake în anul 1986. Mai mult decât atât – acesta este subiectul operei semnată Howard Shore – cel care a compus muzica unor filme precum Tacerea mieilor, Philadelphia, Gladiator si care a castigat Oscarul pentru muzica triogiei Stapanul inelelor.
Opera va avea premiera mâine la teatrul Chatelet din Paris. În rolul jurnalistei – martoră a întregii poveşti: mezzosoprana Ruxandra Donose.
The Fly, Musca are o producţie menită să atragă în sălile de operă nu numai iubitorii genului ci şi pe cei ai filmului – pe lângă muzica lui Howard Shore, regia artistică aparţine lui David Cronenberg – un clasic regizor al filmelor horror, cel care a semnat, de fapt, regia filmului din 1986. La pupitrul dirijoral – Placido Domingo. În rolul « savantului-muscă » - Daniel Okulitch.
The Fly, Musca – sau despre cât de departe se pot întinde arpile operei.

Rossini goes Sex Pistols

Cenusareasa heavy metal, din stagiunea urmatoare, la Opera Nationala Romana din Bucuresti. Interviu cu regizorul austriac Peter Pawlik.


M.B. Cum a început această Cenuşăreasă? Cum a apărut personajul, proiectul, ideea?
P.P. Pentru mine, Cenuşăreasa este un personaj foarte emoţionant. Iubesc această idee, că dragostea este cea mai “puternică” putere în lume. Dragostea este victorioasă, în cele din urmă. O altă idee ar fi că, noi cei din Vest – nu ştiu cum este în România – dar noi vrem maşini luxoase, vacanţe în Caraibe, vrem să mergem în croaziere, dar toate costă bani. Noi le vrem, însă, şi nu putem aştepta, de aceea mergem la bănci şi facem credite peste credite şi plătim pentru ceva de care nu avem nevoie, de fapt.... aşa se întâmplă şi cu cele două surori, sunt atât de lacome, totdeauna vor ceva, deci – trebuie să piardă. Pe când Cenuşăreasa spune că la sfârşitul zilei, tot ce contează este dragostea.
M.B. dar, în cele din urmă, câştigă tronul.
P.P. îl câştigă pentru că nu îl doreşte.... cred că dacă nu forţezi lucrurile, ele vin către tine. Trebuie să laşi ca lumea să-şi urmeze cursul. dacă eşti suflet pur, atunci totul va fi atras înspre tine, natural. Este un mesaj naiv, dar foarte frumos.
M.B. crezi că cel care a scris povestea, poate 200 de ani înainte, a avut în vedere un mesaj orientat social? Cred că a venit dintr-o realitate....
P.P. nu ştiu dacă a fost inspirată dintr-o „true story“, poveste adevărată, aşa cum spunem acum în televiziune, dar cred că toate poveştile au acest impact moral – fii bun cu fratele tău, cu sora ta, fii modest. Eu am crescut în anii 70 – 80 şi atunci era un timp foarte “anti-autoritate”....
M.B. aproape de perioada hippie.....
P.P. nu sunt atât de bătrân dar, da.... pe-aproape pe-aproape.... deci, am experimentat eu însumi o viaţă foarte liberă, nimeni nu mi-a spus ce să fac, dar e important să te supui anumitor reguli. Cred că legile şi tradiţiile sunt cele care ne ţin împreună, legaţi, într-un fel sau altul.
M.B. ce muzică asculţi, dacă nu asculţi operă?
P.P. dacă nu ascult operă, ascult Sex Pistols, iubesc această formaţie, la fel AC/DC, tot hard rockul şi heavy metal, ascult cât de tare pot.



P.P. e foarte revigorant să nu asculţi tot timpul numai muzică clasică....
M.B. cum se combină aceste influenţe pe care le accepţi pentru urechea ta muzicală, cu opera?
P.P. merg perfect, pentru că îţi dau un sentiment de anarhie..... şi această producţie are genul ei de energie-anarhie, pentru că ceea ce am făcut, în ceea ce priveşte costumele sau mişcările – nu este chiar ceea ce s-ar aştepta publicul să vadă. Noi spunem povestea, o arătăm, dar accentuăm cât de rele sunt surorile, mergem dincolo de suprafaţa personajelor. Iar asta este heavy metal.
M.B. este o Cenuşăreasă heavy metal....
P.P. da, aşa este, Rossini devine Sex Pistols.



M.B. mă gândeam la sfârşit că, poate o idee bună pentru a face mai vie Cenuşăreasa, pentru ca povestea să fie mai credibilă, ar fi să transformăm una dintre doamnele care vine cu flori la sfârşit într-un personaj real, pe scenă. Deci, ea ar fi la început Cenuşăreasa, iar la sfârşit .....
P.P. mulţumesc pentru idee. Cred că alegerea mea regizorală, este doar o posibilitate, echipa mea şi cu mine prezentăm doar o versiune posibilă. Dar sunt alte mii asemenea, iar a mea nu este cu siguranţă cea mai bună. Este întotdeauna o încercare de a găsi ceva şi câteodată găseşti...
M.B. dar opera nu este moartă....
P.P. în nici un caz. Ai văzut tinerii de pe scenă? Au jucat excepţional, până n-au mai putut. Aceşti artişti tineri vor atrage şi audienţa tânără. Pentru că este totul atât de viu.



M.B. soprana care a interpretat-o pe Cenuşăreasa era atât de expresivă când juca părţile în care chiar era Cenuşăreasa....
P.P. dada, Maria Jinga, este o personalitate foarte caldă, joacă la fel ca o actriţă de la Hollywood, arată ca un supermodel şi cântă uaaaau.....
M.B. nu mi-a plăcut culoarea neagră pentru rochia de bal a Cenuşăresei. Cine a ales culoarea? De ce?
P.P. Barbara Burek, cea care a făcut costumele, a ales culoarea. Ea a avut ideea de a face un eveniment monden, stilat şi totodată am vrut să accentuăm discrepanţa dintre surorile lipsite de gust şi eleganta Cenuşăreasa sau Alidoro. Bărbaţii erau toţi în smoking, iar Cenuşăreasa trebuia, de asemenea, să poarte ceva cu clasă. Costumele colorate erau simbolul surorilor lipsite de gust... de aceea am ales negrul.
M.B. a fost puţin trist, pentru mine cel puţin..... cam trist pentru momentul acela.
P.P. Îmi pare rău, eu nu simt la fel.... dar asta îmi place la o producţie de operă sau la teatru. Oamenii au opinii contrare, iar apoi discută şi prin astfel de dialoguri
M.B. se poate ajunge la o concluzie diferită…
P.P. da… în fiecare cap ceva diferit se întâmplă şi oamenii sunt liberi să gândească tot ceea ce doresc.
M.B. dacă vorbesc în continuare despre punctual meu de vedere privind creaţia ta, pot să spun că m-am bucurat de aproape tot ce am văzut, mi-au plăcut decoraţiunile, te poţi regăsi în casa Cenuşăresei.
P.P. mă bucur, speram acest lucru, aceasta a fost şi ideea..... dacă am fi făcut decorurile de secol XIX, atunci ai fi putut doar să te întinzi pe spate şi să admiri povestea ca pe o telenovelă... o consumi, doar. Adusă cumva în viaţa noastră de zi cu zi, nu într-un mod exagerat, atunci poţi spune “ah, e ca la noi acasă” şi atunci poţi înţelege personajele ca oameni vii, ca tine, ca mine..... cu defectele noastre.. cred că este foarte important să îi faci pe oameni să înţeleagă că ceea ce se întâmplă pe scenă are legătură cu ei.
M.B. ce mi s-a părut puţin exagerat, mie, a fost dansul de final, când Cenuşăreasa cântă aria, iar ceilalţi dansează.... ca la discotecă. Mi s-a părut că este prea multă simbolistică modernă pentru tot ce s-a spus până atunci....
P.P. da, se poate totdeauna întâmpla aşa. Mie totuşi, încă îmi place, dar se întâmplă. Ca regizor, repeţi 6 săptămâni şi, câteodată se întâmplă să pierzi distanţa. Devii prea apropiat... după 5, 6 săptpmâni, nu mai poţi judeca. Trebuie să mergi înainte, pe pilot-automat, pentru a termina totul. Este prea târziu pentru a-ţi schimba punctul de vedere. Eşti mult prea prins..... câteodată e bine, câteodată e rău..... aşa şi cu dansul, vom vedea în reacţia audienţei, dacă le place, dacă nu – e numai vina mea.... vom vedea....

Angela Brown interview

Angela Brown a cântat săptămâna trecută în Hard Rock Cafe.



M.B. Ce gen de blues vă place mai mult şi mai mult?
A.B. Orice spune adevărul.
M.B. Cine spune adevărul în blues?
A.B. Trebuie să fie spus adevărul. Sau să fie distractiv.
M.B. deci, cine spune adevărul în blues?
A.B. Cine? Bluesul este adevărul. Dacă nu spune adevărul o ştii. Simţi. Poţi să te distrezi extraordinar şi să fii pe culmile bluesului…. Fără lacrimi în bere. Bluesul plângăcios nu este genul meu. Nu cred că este al cuiva, de fapt…. Vorbeşti despre viaţă, despre probleme, dard acă ar fi fost într-adevăr atât de serios, încât ai vrea să plângi şi noi am fi acum la casele noastre. Bluesul este făcut pentru a …. Shake off the problems. Pentruă că mâine este o nouă zi, cum spune Scarlet O’Hara.
M.B. Dar dintre giganţii bluesului Screamin’ Jay Hawkins, BB King…. Pe cine consideraţi mai aproape de adevăr ?
A.B. Am crescut cu ei. E foarte greu să aleg. E ca şi cum ai avea o familie şi ar trebui să alegi pe cine iubeşti mai mult.... nu e bine.....
M.B.Robert Johnson?
A.B. El a fost originalul.... Ma Rainey pentru femei, Robert Johnson pentru bărbaţi. Primele înregistrări, primele showuri….
M.B. bluesul spune întotdeauna adevărul, vorbeşte despre fericire.... dar bluesul merge într-o altă direcţie acum, se îmbunătăţeşte, se îmbogăţeşte....
A.B. bluesul a fost preluat şi de Backstreet Boys şi cu toate acestea şi-a păstrat direcţia....
M.B. nu cred că Backstreet Boys....
A.B. tot ce cântă Backstreet Boys sunt armonii de biserică şi ritmul, preluat din blues.
M.B. nu mai ne suflet?
A.B. suflet este doar atunci când poţi să faci ritmurile să vorbească, natural, despre tine.



M.B. cum s-a întâmplat de aţi început să cântaţi blues.
A.B. la început a fost gospelul, iar după aceea foarte uşor am căzut pe panta bluesului.... aveam 9 ani când am început să cânt.
M.B. n-aţi avut un profesor....
A.B. nu, cred că dacă aş fi avut vreun profesor, n-aş fi putut să cânt cum cânt acum. Pentru că mulţi dintre ei te învăţau să cânţi aşa..... şi io cântam
M.B. Aţi încercat să cântaţi operă?
A.B. Iubesc, iubesc.... iubesc opera, dar mult mai mult îmi plac musicalurile... deci stilul meu este mai mult „opereta“..
M.B. ce ascultaţi acasă, când nu cântaţi blues?
A.B. Ascult Maria Callas, Frank Sinatra, dar casa mea este Alberta Hunter.... avem atât de mulţi muzicieni nedescoperiţi. Am un prieten care călătoreşte din oraş în oraş ca să adune cântecele vechi, înainte de a muri. Şi sunt mai multe astfel de muzici şi tradiţii aici în Europa. Trebuie, de fapt, să mulţumesc Europei pentru că, atunci când America nu a considerat de valoare, sau nu a vrut să fie prea arsă de soare, Europa a păstrat acea tradiţie pentru noi.
M.B. Ştiţi ceva despre muzica României?
A.B..... învăţ.... am trecut prin multe genuri muzicale şi cred din tot sufletul că muzicile populare „merg“ una cu cealaltă excelent, indiferent din care parte a lumii vin....
M.B. Ce credeţi că e mai puternic în dumneavoastră.... pozele pe care le daţi lumii, jurnaliştilor, sau vocea ?
A.B. cred că sunt gândurile. Avem gânduri înainte de a vedea sau de a auzi…. Aşa că eu mă gândesc, « ei bine, ia, ia »….
M.B. cum este să vii într-o ţară precum România… nu cred că foarte mulţi dintre cei de aici ştiu ce cântaţi dumneavoastră….
A.B. nu contează! Nu am un sindrom de star, viaţa mea este a mea, muzica este a mea, nu lucrez pentru companii mari, aşa că o ofer cui vreau şi când vreau…. Dacă aş fi lucrat cu companii mari, aş fi putut fi o vedetă, dar atunci viaţa mea nu ar mai fi fost, cu adevărat a mea….. cred că voi lăsa pentru totdeauna deoparte acea parte a afacerii…..





.... concertul a fost destul de trist, nu pentru că ea ar fi cântat rău, ci pentru că locul e trist. oamenii mâncau, mai dădeau un ochi şi pe la meciul de fotbal, sunetul nu excela.... Angela, pe scenă, se răsucea şi răs-răsucea, dar nimeni nu reacţiona în vreun fel. nici locul, nici atmosfera nu îmbiau.....

noapte de sanziene

23 iunie. L-am citit şi eu, pe Mircea Eliade. Am visat, atunci, cu geamul deschis, ceruri, sânziene, sens. În anii care au trecut după ce am citit prima pagină a romanului cu nume de Noapte de Sânziene, prinsă de cotidian, aproape uitasem de momentul zânelor câmpului. Pentru noi, simbolurile se usucă şi cad....
La Vila Minovici sau casa cu clupoţei, în livadă, pentru un moment mi s-a părut că timpul s-a oprit. Un fel de domnişoară Cristina, calc printre pomi, admir doamne îmbrăcate elegant, mesele răspândite fără ordine.... la intrare mi s-a prins o sânziană în piept. Discordant cu tocurile şi coafurile, fumul îmi spune că se mănâncă mici.... hmm...

Nu, timpul nu s-a oprit, nici măcar de Sânziene. Nu iartă casele, arhitectura lor, simbolistica.

..... printre copaci stau agăţate perne, pânze, lămpi şi lucruri fără nume, obiecte create de studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Puţin mai încolo – citeşti fragmente premiate într-un concurs literar.... Marius Mihalache începe să cânte la ţambalul său, Daniela Nane, hmmm, prezintă, un dans ritual cu studenţii de la Univ. Naţ. de Artă teatrală şi cinematografică şi o defilare de modă, cu rochii inspirate de sânziene şi muzică pe ritmuri africane tribale. Fumul s-a mai domolit.... nu mai miroase atât de puternic a mici.

După ce ultimul voal luminat de reflectoare a depăşit momentul de cumpănă, lumină-întuneric sau umbră-penumbră şi după ce Daniela Nane şi-a plimbat trena imensă printre pomi, în boxe a-nceput să cânte Maria Tănase. Urmcam spre ieşire şi ascultam. Ascultam un sunet ciudat, care creştea din ce în ce mai mult, cum mă apropiam de poartă. Clopoţei. Pentru toată lumea. Moment de surprinzătoare frumuseţe şi sinceritate. Uitând de orice maniere şi de orice model de comportament, toţi făceau clinc clinc din acei clopoţei mărunţi, împânzind aerul cu sunet.
A fost Noaptea de Sânziene la Vila Minovici.

despre mamaia si despre cenusareasa

exclusiv radio.

La Cenerentola la Opera la la lalalaaa

directorul Operei Nationale Romane din BUcuresti intr-un moment de maxima intensitate emotionala. si era doar o simpla conferinta de presa....

muzici si traditii in Cismigiu

Fanfare şi lăutari, târg de meşteri şi mâncare tradiţională, teatru cu animaţie şi poveşti, proiecţii de filme documentare. Ieri a fost anunţată printr-o conferinţă de presă, desfăşurarea în peroada 20 - 22 iunie la Bucureşti, în parcul Cişmigiu, a celei de a doua ediţii a Festivalului Naţional de Folclor, cu participare internaţională „Muzici şi tradiţii în Cişmigiu”. Evenimenul este organizat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Centrul De Conservare si Valorificare a Tradiţiei si creatiei Populare si Direcţia Cultură.
Anul 2008 este declarat „anul dialogului intercultural”, de aceea organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a avea invitaţi şi de peste hotare – iar ediţia a doua a Festivalului Naţional de Folclor se bucură de participarea unor ansambluri din Croaţia , Serbia şi Republica Peru şi propune totodată o reîntoarcere sau un popas la tradiţiile culturale comune tuturor românilor. Cu alte cuvinte, lasă leliţă şi bădiţă sarmalele cotidiene şi vino să jucăm o horă, pe uliţa mare, în mijlocul satului, lângă casa lu’ dom primar şi lu domn preşedinte.... trei zile poţi să joci iarba şi plaiurile Cişmigiului, numa’ să nu care cumva să cazi în apă că po’ să dai de duhul poluării şi nu-i a bună.....
Festivalul se va deschide vineri, la ora 14:00, cu o amplă paradă a costumelor populare din întreaga ţara . Alaiul va porni din Piaţa Amzei şi va urma traseul str. Christian Thell , Calea Victoriei , sala Palatului, Piaţa Walter Marăcineanu şi se opresc la o băutură curată de prună sau de măr, colo-şa în Parcul Cişmigiu. Trei zile cum zisei. Ne vedem acolo, leliţă şi bădiţă ascultătorilor.

Fete de la musique

Ieri s-a desfăşurat conferinţa de presă ce a avut ca subiect ediţia 2008 a Sărbătorii Muzicii.
De câţiva ani, sub impulsul reţelei culturale franceze, România se aliniază Sărbătorii muzicii, manifestare care, doreşte să dea naştere pentru o noapte - unei stări de euforie colectivă. A început pe 21 iunie în anul 1981 şi, de atunci, mai întâi în Franţa apoi în toată Europa, este recreată an de an. Muzicieni profesionişti şi amatori invadează străzile, cafenelele, spaţiile publice şi dau frâu liber şi gratis pasiunii pentru muzică...

În acest an, în România, aproximativ treizeci de DJ francezi în tandem cu DJ români vor mixa simultan în aproape douazeci de cluburi din toată ţara. Organizatorii spun că i-au ales pentru a ilustra diversitatea de genuri, de stiluri şi de inspiraţii care dau în momentul de faţă muzicii electronice franceze o audienţă mondială.
Dacă la început am fost entuziasmată de gândul că, uau, iată – vom avea parte de un eveniment electrizant – cu premii în excursii la Paris, cu sunete noi, cu creme de la creme.... în momentul de faţă mă încearcă un sentiment de dezamăgire. Am cercetat mai atent istoricul acestei Fete de la Musique, am văzut că, într-adevăr, în alte locuri, muzica devine parte integrantă a spaţiului public şi că se oferă nu doar electro (ceea ce prin anii 80 era abia o vagă idee) – ci într-adevăr o largă şi diversă gamă muzicală. Nu este cu nimic original – vizavi de conceptul iniţial – ceea ce se va întâmpla în România în noaptea de 21 iunie, ba dimpotrivă – este o imensă limitare a fenomenului, la dimensiunea unei petreceri, cei drept, extinse. La întrebări legate de acest lucru – răspunsul că România este o ţară ex-comunistă şi sprijinul se obţine greu atunci când vine vorba de folosirea spaţiului public, rămâne nesatisfăcător.... aştept noaptea de 21 iunie, dar ştiu că Fete de la Musique va rămâne închisă unui public mult mai larg decât ar încăpea în cluburi, public pentru care ea a fost, de fapt, creată la început.

black/north seas.... inainte de sezon, in mangalia

Joi noaptea autocarul mă lasă în Mangalia. Încep să merg agale pe ţărmul mării, în căutarea festivalului Black-North Seas.... găsesc, în primul rând, linişte....



mă uit îndeaproape la oamenii de la terase, încercând să găsesc vreo asemănare cu nişte artişti veniţi tocmai din ţările nordului.... nimic.... doar fotbal şi campanie electorala. aproape îmi pierdusem speranţa de a mai găsi festivalul când, aproape de capătul portului turistic, îmi apar în faţă nişte boxe, nişte oameni nevorbitori de română, aşteptarea dinaintea spectacolului. Am ajuns.....

În România, eu cel puţin, casc întotdeauna larg urechile atunci când aud cuvintele „artă contemporană”, interdisciplinaritate, internaţional. Sunt parole magice. Par că deschid porţile unui senzaţional de mult aşteptat. Aşa şi cu festivalul Seas. În prezentare, avea toate ingredientele pentru a fi de excepţie – se desfăşura la mare, veneau artişti noi, se făceau lucruri noi, era anunţat un concept strălucitor, şi dacă n-aş fi fost jurnalist m-aş fi repezit la Mangalia, de curiozitate.....



Alan Jeans, project manager al festivalului Seas: Proiectul a început datorită colaborării dintre Intercult din Suedia şi ţările Est europene, în anii 90. am realizat că, mai ales după integrarea acestor ţări în Uniunea Europeană, termenul de ţări Est europene este oarecum în afara realităţilor timpului prezent şi că, de fapt, trebuie să găsim noi căi de a descrie relaţiile actuale dintre o parte a Europei şi cealaltă. Metafora a fost găsită: mările.... mările ce înconjoară Europa. Acestea sunt graniţele şi limitele care nu s-au schimbat de secole. Oamenii care trăiesc la aceste extremităţi, iau contact cu ceea ce vine din afară, dar au legături şi cu ţara în sine. Un port, o coastă de mare, este un loc în care lucrurile se schimbă neîncetat... există şi un factor economic – o mare parte a traficului economic s-a mutat în ţările asiei şi, de aceea, oraşe care înainte erau importante puncte de comerţ, sunt acum părăsite. Nu mai ştiu care este identitatea lor.



În Mangalia – la terasa din colţ se aude o doamnă intonând vechi şi noi cântece de petrecere. Oamenii mănâncă mici şi dansează perechi. Pe treptele portului s-au adunat câţiva tineri, atraşi mai mult de boxele impunătoare şi de faptul că s-a terminat, 50 de metri mai încolo, meciul. În bar, şmecherii „satului”. În casa de cultură – tăcere, în galerie – doar cei care vorbesc pe pereţi, din instalaţiile video. Aceasta era atmosfera festivalului Seas, în România. Evitarea intenţionată a sezonului turistic, alegerea unui loc precum Mangalia – nepreferat de publicul cât de cât receptiv la artă, nepopularizarea eficientă a evenimentului – toate au dus la închiderea festivalului Seas sub cupola anonimatului, deşi, unele dintre ideile artiştilor rezidenţi nu meritau aceasta. Viva arta, dar aruncaţi momeala ceva mai departe decât propria barcă.

le campionat european de la fotbal. rusia-spania.

Me gustas vidul. Me gustas tu.
(tandem cu Manu).


Me gustas vidul. Rusia.

Ascult Prodigy. În oraşele stelelor roşii aerisite bine cu Caucaz, cică se găsesc discografii întregi Prodigy - albumele care au fost, care sunt, care o să vie. Rublele cumpără tot. Suflete. Miracole.

... Ceaikovski pietruia drumul către Lacul lebedelor şi smălţuia Evgheni Oneghin cu prietenia sa rublistică pentru doamna Von Meck.... Dostoievski juca Biblii la ruletă. Sufletul Olguţei a zburat glonţ din Medeleni către Vania - Boris Godunov în gări cu bălţi şi samovare.

Taină. Autoritate.

Profesoara mea de pian stătea păr alb şi ţigări elegante lângă Skriabin. El era cel care a visat acordul perfect. Sunete în echilibru frecvenţial mistic - Prometeu de foc în ascultarea Olimpului comunist.

... Corpul părintelui Zosima adulmecă penibilul uman şi dă la schimb tot ce poate mai evident. Mirosul putreziciunii.

El creşte uşor. Creşte uşor. Creşte uşooooooorepede, mai repede, atacca! Amploarea! Simfonia Leningradului curge nestăvilită dintr-un singur motiv ce-a despicat restul de gândire creatoare.

Gruşenka se leagănă. Legănare lentoare lumânare. Arde. Bea Musorgski pahar de răchită alcoolică. Bea Dmitri rană. Beau elevii cvarte după cvarte, înţelegând că Romeo şi Julieta erau inutili ca orele de studiu îmbârligate cu degete pe claviatură. Leagănă Gruşenka firul ei de ceapă. Leagănă inchizitorul binele cu răul. Al treilea pasvals e al diavolului.

Îmi amintesc că nici el nu vroia ruble. Când cumpăra suflete, ele erau deja moarte... tablouri într-o expoziţie, de albit în concerte pentru pian, pentru orchestră, pentru rock şi în final pentru Smack my bitch up... cum spuneam, mirosea a putregai.

Era odată o frază. Se termina cu "vândut". frază. sunet. suflet. vals.
Se termina cu "vals", maestre. Smack my...
Se termina în taină.
Se mina.
(aici e gol).


Spania: Me gustas Tu!

Maria, dacă tot nu ne uităm la meciuri împreună şi nu spargem seminţe până ni se duce smalţul... şi scriem despre ce ne sună nouă în cap a ţările astea care se joacă unele cu istoriile celeilalte până la fault... atunci pot fi intimă în español? Por favor, mi amor... Încep protestul faţă de maică-mea... care din cauză de prea multe momente hispanizate de umectatorul Julio Iglesias... m-a botezat cu un nume sonor... Manuelaaaaaa... aaaa!!!... Ca să se distreze tot poporul care şi-a pierdut sufletele şi batistele prin veşnicele câmpuri de căpşuni... Ca să sar la atac prin Clandestino cu care i-am venit de hac, mac, pac-pac, tzac! Manu! Mă cheamă Manu and I'm not from Spain (de parcă mi-ar fi stricat)... Ceau, Manu Chao, şi atunci am ştiut... dintr-un rateu de proporţii aveam să ajung celebră... datorită unui francez născut în Bilbao... Sar peste aceste armonii personale care îţi sună fals din când în când...şi trec la vecina din Barcelona care vroia să se căsătorească pe terra spaniolă cu iubita ei din Boston... "Dacă mă duc în Sibiu cu gagică-mea, mă omoară maică-mea". Uite-aşa, sar din ecranul lui Almodovar personaje reale în căutarea fericirii flamenco... Şi aici pică şi Paco de Lucia, cu tot cu chitara şi palmierii, de pe scena Plai-ului, venit în premieră într-o urbe românească... Când eram mică şi neagră, îi uram pe Gipsy Kings... O iubeam pe Lhasa... Acum nu mai ştiu ce ţine şi ce nu de teoria evoluţionistă şi de rasismul din ea. Oare Dali, Picasso sau Velasquez aveau trăirile astea? Păi dacă-aş fi şi eu acum prin Tenerife... cum au fost vecinii mei în luna de miere... aş asculta puţin Manuel de Falla, ca să mă imaginez în tema din Waking Life sau Isaac Albeniz, ca să tac pentru totdeauna. Ca alpinistul spaniol al lui Horia... Dar ce are muzica cu edemul cerebral şi cu ghidul peruan... care nu avea în cap altceva decât me gusta la montagna şi me gusta besar... cu Costelul Busuioc-ian... Numai ce-am ieşit dintr-un Woodstock stradal... ne băteam cu propriile mori de vânt şi nu cu Don Quixote de la Mancha... Aud lătrat... Câinele andaluz al lui Bunuel?... spune încontinuu hola, hola, mi ninia... de la expaţii din Madrid şi căutătorii de ritmuri marocane la lalalaaaalalaaaa de arie îmbietoare de zidari fără exameneleleleleee cu bezele-n degeţele şi cantando-n plex şi pulberelololoooooooooo... Corida torida... hush, hash, haş, şah... mat... Dar nu-i răspuns în timpane betonate... Adios, mi amor... Şi cică ăştia-s suporterii... La mala education... Şi basta!

Amsterdam cu infuzie de abur italian

in tandem cu Manu.

Despre Olanda ştiu că e aproape de Belgia. Asta atunci când nu se apropie vertiginos de Italia, evident... Şi cum eram prin preajmă, m-am gândit să-i fac o vizită unei colege de apartament din India. În India ascultam la căşti în mod constant arii de Verdi, mă gândeam la Boema şi mă certam singură că n-am reuşit să intru la concertul The King Singers dintr-un mic orăşel elegant mediteranean, Trieste. În plus, pentru că singura muzică pe care o aveam la mine era aceeaşi compilaţie stupidă făcută la "Shuffle" înainte de Nepal, îmi era greu să percep sunetele gării din Antwerpen unde schimb ca să cobor coborâm coboram coborare conjugare pentru prima dată într-o viaţă de 25 de ani... în fine, Amsterdam. Camerata Fiorentină... E pur si muove în capul meu, tatăl lui Galilei scria muzică, ariile lui Monteverdi sunt prea departe de sufletul meu îngheţat în realita.société, nu-mi rămâne decât să mă scufund în bucle ilariene ventilate blând de răsuflarea unei vaci rumegătoare de pop. Şi pentru că m-a lăsat bateria la timp, în frigul transmis pe unde de şine şi de vagoane, îmi auzeam muzica din intestine şi tusea din pneumonie. Era răcoare bine la opt dimineaţa în Olanda aia şi dependenţa de cafea care frige limba începea să-mi dea senzaţii de black metal olandez, dacă există aşa ceva (verifici tu, Maria?). Da, sigur că da, verific... Verific dacă era 1600 sau 1601 atunci când s-a dat în Italia prima pasă operistică... Verific dacă pe Mina o chema ca şi pe Celentano, dacă din înregistrările de fonotecă italiene neguţătorul poate închega o veneţie plutitoare pe hertzi.... cică există, da. Oricum, pentru că tot ce aveam nevoie era la îndemână şi aproape de spiralata şi interminabila parcare de biciclete, triciclete, motociclete, nu-mai-ştiu-de-care-ciclete gondole-n toată regula, gondole, triluri, scutere, am început să mă iau după sunetul muzicii de cafenele, coffeeshop-uri, smartshop-uri, dildoshop-uri etc. Marco, tu Marco... Dificil însă pentru că muzica ambientală din minţile amorţite ale celorlalţi căutători de labirinturi mă derutează matinal pe străzile circulare şi iar spiralate (cum de nu reuşesc să trec de canalul de lângă muzeul Anei Frank?). Şi mă trezesc că mă înghesui cu lumea pe trotuare ca şi cum m-aş fi îndreptat către scena principală a unui festival trance. Trance? Trance? Galilei spune că apără el subconştientul. Monteverdi, armonios nepolifonic, îl apără pe Dionisus. Orfeu în transă salvează-pierde. transInfern. Euridice. Mistere. Prima operă... Trance? Păi, să vezi, găseşti pe străzile "I am Amsterdam" -ului magazine identice cu jucăriile din Goa, cum se joacă jocurile în meciurile astea, dom'ne, conexiuni inedite între jucători, strategii, puncte de pornire ciupire ocrotire dar de zece ori mai scumpe. Şi, în plus, aici fără poze. Aşa că-i dau naibii în stil transcendental pe olandezii cu trance-ul dar cu Orfeu? era acolo, la 1600... Che t'aggia di! şi o iau către ceva coffeeshop, fără să-mi iau joint (singură parcă nu-mi venea să arunc banii pe minuni legale un bilet către operă, signorita?). În schimb mă pun să desenez, în fumul celorlalţi. Şi mai ieftin şi mai de treabă. Îmi ascult deci muzica interioară. Sună bine.

Amsterdamul ăsta. Doar că nu înţeleg ce mă aşteaptă. Spaghetti, pizza, fermata sau fără de bel canto Othello? Întâlnirea e abia la opt seara. Şi între timp mai aflu ceva... era Celentano. Evident, după ce mă luminez puţin de la fumul acelora: mănuşile nepaleze în culorile curcubeului cu care m-am fluturat o zi întreagă, sunt simbol gay. Sexul este muzică. De aceea castraţii sunt metafora cea mai înaltă a muzicii. Acuma înţeleg: şi înfrigurată, şi tuşită, şi lesbiană. N-are nici o legătură... Rămân spaghetti. Despre cromatismele dintre ultimele măsuri discutăm mai încolo. Nu vezi că nu? Ce biss urmează? ffff Numai urechea tăiată a fan Gogh-ului din vitrina Vast Vood-ului chinezesc mai poate auzi ce-mi urlă în cap. Castraţii aveau nişte voci superbe. Nu se poate! Deodată, pe străzile întortochiate, încep să-mi ţiuie urechile a India şi aud sunetul vibraţiei energetice. Mi-am găsit mentorul. A şi zburat? Înţeleg... 1600, 1600... da' chiar Primaradona? Major, pianissimo. Would you like some staccato in waffles-urile psihedelice? Pun punct după bara de repetiţie. Sempre sempre, aber wo?... Ies din Goa Coffee Shop renasc Italian şi renasc European şi nasc Universul şi îmi aud păşirea într-o lume gata de implozie. Când toată lumea aşteaptă sunetul de sus al ariei? M-a costat libertatea... Fumurile cu smalţ de legalité, italienistic vorbind, se transformă în abur de cafea, de recitative, de sunete. Încă îmi aud în cap: o opţiune, două, trei, patru.4/4, 3/4, 2/4. Încotro? Che t'aggia di? Gol...

le campionat european de la fotbal. Germania.

... când mă dau jos din tren, prima dată în viaţa mea, în Germania, mă trezesc într-un haos teribil, fără legătură cu reprezentarea mea silogistică schopenhauriană de după-amiază pe terase, despre sensul de a fi german. Mi se toarnă înaintea ochilor lumea ca voinţă de a fi uniform, de a bea bere, de a striga (pe germană!!!!!) ceva despre nişte echipe de fotbal. În gara unui mic orăşel cu priviri de ferestre conservatoare, ne pierdem eu şi bagajele mele despre filosofie şi muzică, într-o masă blondă, tâmp huiduind golul adversar...

... galben cu verde, jambiere, roşu cu albastru, mingi, bere bere...

How's life?

În faţa mea stă Beethoven. Vorbeşte engleză. Nu este surd. Este puţin mai slab decât îl ştiam din poze. Părul, da, e la fel: în toate direcţiile. Cică ascultă Jimi Hendrix... la schimb cu Monteverdi şi Gesualdo. Jimi Hendrix era şi el neamţ?...

... Băieţii, fetele, mamele, taţii, ciudaţii, filosofii, punkerii, merg în grup compact către tribune...

Beethoven stă departe de peluze. Cică îl asurzeşte să audă cum se loveşte mingea de bară. Bara societăţii. Preferă să bată el la tobe şi să facă baloane. de săpun simfonic.

...mingea, ca un trombon în pianissimo, taaaaaaaaaaaaaaashhhhhhaaaaaaaie aerul...

"Am avut odată un concert..." mă întrerup din scris (puncte şi linii şi cuvinte din Kafka)... "am râs, ah, cât am râs"... iau şi căştile de pe urechi (Screamin' Jay Hawkins, hip hop şi Ligeti)... "am avut o compoziţie pentru un aparat de făcut popcorn" (îmi revizuiesc amintirile din facultate. N-a menţionat nimeni că lui Beethoven îi plăcea popcornul. Popcorn şi Jimi Hendrix?!?!)

... G... O... L...

"făcea poc poc", era un popcorn controlat, stăteam toţi şi ne uitam cum săreau floricelele, câte una, câte trei, dup-aia grămadă, râdeam cu lacrimi, le urmăream cum se duceau mai departe pe podea tzac tzac la un moment dat a sărit capacul şi

peste tribună, peste stadion, peste gară, peste sat

... valuri valuri... floricelele poc poc... poc POC POC ppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppppoc

Unii s-au enervat teribil, d-aia înjurau aşa când ai ajuns tu în gară... cum e posibil? îşi bate cerul joc de noi? Să plouă cu popcorn... cu floricele... în preliminarii????

Beethoven are un vinil cu Jimi Hendrix. Îl ascultăm. Zice că a înregistrat tot. (cum cădea prima floricică, cum cădea prima mânie)... Următoarea simfonie va fi, de fapt, un cvartet. umflat cu porumb. prăjit la focul voinţei colective. de mestecat la un meci de fotbal. când fugi. de el.

le campionat european de la fotbal. mingea in colonii portugheze.

A început campionatul mondial de f.... otbal, f..... ado, fff..... marabenta... trance.... palmieri soare vaci culori tatu-libertăţi-locks.

Dintre cele patru ţări care se-nfruntă în meciurile de astăzi, n-am ales nici una. Am ales să fiu postmodernă-cu intenţie-aleatoare şi să plasez şutul muzical în foste colonii.

Portugalia - citire istorică: Mozambicul şi Goa cea de Indii ascultătoare. Pase plasate dansant, cu ochire la jocul de glezne, nuanţe unduitoare şi zbuciumări nepăsător arse.

Pentru că nu am fost în Mozambic, dar pentru că am ascultat un album foarte frumos (Nwahulwana, 2001), voi spune într-un paragraf scurt ceea ce ştiu: ca simbol al unei foste colonii, muzica populară mozambicană, a împrumutat mult de la formele muzicii portugheze. Cel mai popular dans mozambican este marabenta. Cea care, prin turnee, a adus recunoaşterea internaţională a acestui gen muzical a fost orchestra Marabenta Stars of Mozambique, formată în 1979 şi condusă de Wazimbo. Un grup de muzicieni şi dansatori talentaţi, de fapt, cei mai buni pe care îi avea ţara, aceasta este Orchestra Marabenta Stars.... Ea s-a făcut remarcată şi prin legăturile cu singurul radio naţional, radio Mozambic, fiind singura formaţie promovată de partidul aflat la conducere în anii 80.

În 1998, Wazimbo a realizat o sumedenie de înregistrări în Zimbabue, pentru că Mozambicul nu oferea nici un fel de posibilităţi industriei muzicale. În timpul unei pauze de înregistrări, Wazimbo a-nceput încet să fredoneze, cântecul a crescut, era balada Nwahulwana. Habar n-avea că butonul de înregistrat era încă pornit. Piesa a fost descoperită abia la Londra, acolo unde s-a făcut mixajul final.

Din Mozambic zbang! pe ţărmurile însorite ale (aşa am crede!) "neţărmuritei" şi nebănuitei Indii, acolo unde tineri după tineri după tineri, mai întâi hippioţi, după aceea rockeri, după aceea trance-eri caută l-atitudinea, libertatea, lejeritatea, lenea. Între palmieri şi vaci psihedelice, orele curg Jack Johnson pe plajă. La prânz, sorbi alene Pink Floyd şi vocea ultimei fete care te îmbie să mai cumperi o cămaşă albă. Seara, începe să se zguduie universul. Trance. Goa trance. Industrial trance. Cow trance şi minte-trance. Tzac tzac tzaaaac tzc tzc tzac tzac tztztzîtzîtzîtztztztz. Într-unul dintre colţurile plajei - o mulţime informă saltătresaltătremurăsaltă. Mişcări robotice şi suple unduiri. Sărituri nebune. Ochi care varsă energie. Mâini care-şi cer instinctele înapoi. Explozie! Rămâi atârnat de aer.....

Gata. S-a făcut 10. s-a închis terasa. S-a terminat transa.... cu tot cu prelungiri, meciul nu trece de ora 22:00, în Goa. Îl întrebi pe tipul de lângă tine, care a sărit mai tare decât restul "Atât? Atât! Mai mergi pe undeva? Eu cânt jazz mâine de dimineaţă....", altul vibrează un sitar, iar ultimul ritmuieşte. La Academia din colţ te aşteaptă, ca la căminul cultural, demonstraţie de dansuri tradiţionale.

Tribunele se agită. Şi meciul?

... meciul era undeva departe...

le Costel de la Costel

Aseară, la Ateneul Român, cotidianul Jurnalul Naţional a aniversat 15 ani de existenţă. De la faliment la poveşti despre succes, de la zilnice lupte cu timpul, importanţa evenimentelor şi opinii contrare, la pasiune. De la un simplu cotidian, la o adevărată platformă media şi multimedia. Jurnalul Naţional – cu Marius Tucă în frunte – a sărbătorit tot ceea ce înseamnă 15 ani zi de zi de jurnalism.

i-a sărbătorit la Ateneu, împreună cu Costel.... îl ştiţi pe Costel, nu-i aşa? Cel de la Babelul spaniol, cel cu voce de Pavarotti şi ochi de zidar, cel uitat de români şi descoperit între betoanele şantierelor de către spanioli.

Costel Busuioc este un fel de Manole a cărui Ană a tot fost oprită să ajungă la destinaţie, ba de familie, ba de bani, ba de societate etc..... în cele din urmă, însă, Ana lui Costel sau „vocea sa”, a reuşit să ajungă şi nu numai că nu a rămas îngropată între zidurile mănăstirii alias anonimatul, ba – răsturnând povestea cu totul, a început să se facă auzită prin întreaga Europă cântând „O sole mio” şi „Nessun dorma” într-un avânt fantastic.

Îmi amintesc că, atunci, când a murit Syd Barrett, expresia „ca o supernovă” circula intens pe buzele tuturor jurnaliştilor.... ea, însă, poate descrie de minune situaţia actuală în care se află Costel: el a devenit brusc, mai brusc decât ne-a obişnuit, poate, vreodată istoria, din maseur de bătrâni – superstar.

Aseară, la Ateneu, într-un joc de lumini albastru-verde-roşu, toţi invitaţii eleganţi ai Jurnalului Naţional s-au strâns să-l aplaude sportiv pe Costel Busuioc. Tocmai se terminase meciul în Piaţa Revoluţiei. Costel are într-adevăr un talent extraordinar. Şi câteodată te ia prin surpindere forţa adevărată ce răbufneşte din plămânii lui.... Dar, de ne-ratat este mai ales atunci când nu încearcă să imite atitudinile obişnuite ale soliştilor de operă şi - pentru câteva momente, este el însuşi. Ochii săi nu ştiu încă să privească undeva în depărtare şi se rotesc dezarmant de sincer încoace-ncolo-n sus-n jos. Cu seninătate spune că „nu este în cea mai bună formă vocală, nu este un profesionist, să-l iertăm”. Ariile sau „cântările” cum le numeşte el, într-adevăr, nu sunau ca pe CD. Îl iertăm spontan. Nu auzim exact ceea ce eram obişnuiţi a numi „La Donna e mobile” sau bocellianul „Con te partiro”. Costel încearcă să-şi depăşească limitele. Îi urăm succes.

Cred că cel al cărui nume este, în România în momentul de faţă, pronunţat la fel de mult ca cel al jucătorilor de fotbal– are două atuuri principale: vocea şi personalitatea sa. Absolut suprarealist: V-aţi imaginat vreodată ca un compact disc cu arii din opere de Ruggiero Leoncavallo, Puccini, Verdi etc, să se vândă în mai mult de 100.000 de exemplare într-o singură zi? A fost o ediţie de colecţie a Jurnalului Naţional, dedicată lui Costel Busuioc. Primul său CD – premiul concursului spaniol – se numeşte simplu „Costel”.

Somnul conştiinţei naşte.... Costeli?

Pe 29 iunie, Costel Busuioc v-a susţine un concert pentru publicul larg la Sala Palatului.

Mina e Celentano

fara cuvinte.

B.Fit in the Street.

am vazut poze de la B.Fit in the Street.... Cosmin Bararu este numele celui care le-a facut. foarte frumos.

mediamixx festival Albena

it's a bit late, probably.... if you take a look and a ear and listen (if you click on the link from the title) you might like what you hear.

expo la Timi

Nepal-India-London Connection
Foto Desen Colaj Sunet

Două fete, 25 de ani, ne-am cunoscut la un concurs de pian acum zece ani. Manu şi Maria : ne plimbăm pe stânci împreună, desenăm, înregistrăm, scriem, pictăm pe piele, dormim prin gări şi guest house-uri, prin aeroporturi şi subsoluri, ne vorbim cu lumea magică, lucrăm la stat şi la privat. Una în corporaţie, alta la radio.

Vrem să împărtăşim din ce am acumulat. Ce zici ? Hai să vezi cum într-o dimineaţă te trezeşti în cel mai mare centru de yoga din lume şi începi să desenezi ca şi cum asta ai făcut de când lumea, că într-o oră poţi face minuni cu un aparat digital puţin peste banal pe malul Oceanului Indian, că în Londra subsolul este o extensie cu arome indiene, că nu există coincidenţe, doar frumuseţe, că arta eşti tu. În plus, nu strică nimănui să se mai şi joace din când în când cu intuiţia şi creaţia. Vei afla că plictiseala nu există decât în dicţionar.

Hai sâmbăta asta la Street Delivery, în Cărtureştiul de pe Mercy, la Timisoara, la ora şase seara ca să auzi, să vezi, să spui, exact cum simţi. Noi facem happening-ul cu trăirile noastre filtrate prin prisma creioanelor, tuşurilor, lentilelor şi obiectivelor, al porilor şi timpanelor. Tu faci interpretarea. Îţi asumi libertatea ?