le campionat european de la fotbal. mingea in colonii portugheze.

A început campionatul mondial de f.... otbal, f..... ado, fff..... marabenta... trance.... palmieri soare vaci culori tatu-libertăţi-locks.

Dintre cele patru ţări care se-nfruntă în meciurile de astăzi, n-am ales nici una. Am ales să fiu postmodernă-cu intenţie-aleatoare şi să plasez şutul muzical în foste colonii.

Portugalia - citire istorică: Mozambicul şi Goa cea de Indii ascultătoare. Pase plasate dansant, cu ochire la jocul de glezne, nuanţe unduitoare şi zbuciumări nepăsător arse.

Pentru că nu am fost în Mozambic, dar pentru că am ascultat un album foarte frumos (Nwahulwana, 2001), voi spune într-un paragraf scurt ceea ce ştiu: ca simbol al unei foste colonii, muzica populară mozambicană, a împrumutat mult de la formele muzicii portugheze. Cel mai popular dans mozambican este marabenta. Cea care, prin turnee, a adus recunoaşterea internaţională a acestui gen muzical a fost orchestra Marabenta Stars of Mozambique, formată în 1979 şi condusă de Wazimbo. Un grup de muzicieni şi dansatori talentaţi, de fapt, cei mai buni pe care îi avea ţara, aceasta este Orchestra Marabenta Stars.... Ea s-a făcut remarcată şi prin legăturile cu singurul radio naţional, radio Mozambic, fiind singura formaţie promovată de partidul aflat la conducere în anii 80.

În 1998, Wazimbo a realizat o sumedenie de înregistrări în Zimbabue, pentru că Mozambicul nu oferea nici un fel de posibilităţi industriei muzicale. În timpul unei pauze de înregistrări, Wazimbo a-nceput încet să fredoneze, cântecul a crescut, era balada Nwahulwana. Habar n-avea că butonul de înregistrat era încă pornit. Piesa a fost descoperită abia la Londra, acolo unde s-a făcut mixajul final.

Din Mozambic zbang! pe ţărmurile însorite ale (aşa am crede!) "neţărmuritei" şi nebănuitei Indii, acolo unde tineri după tineri după tineri, mai întâi hippioţi, după aceea rockeri, după aceea trance-eri caută l-atitudinea, libertatea, lejeritatea, lenea. Între palmieri şi vaci psihedelice, orele curg Jack Johnson pe plajă. La prânz, sorbi alene Pink Floyd şi vocea ultimei fete care te îmbie să mai cumperi o cămaşă albă. Seara, începe să se zguduie universul. Trance. Goa trance. Industrial trance. Cow trance şi minte-trance. Tzac tzac tzaaaac tzc tzc tzac tzac tztztzîtzîtzîtztztztz. Într-unul dintre colţurile plajei - o mulţime informă saltătresaltătremurăsaltă. Mişcări robotice şi suple unduiri. Sărituri nebune. Ochi care varsă energie. Mâini care-şi cer instinctele înapoi. Explozie! Rămâi atârnat de aer.....

Gata. S-a făcut 10. s-a închis terasa. S-a terminat transa.... cu tot cu prelungiri, meciul nu trece de ora 22:00, în Goa. Îl întrebi pe tipul de lângă tine, care a sărit mai tare decât restul "Atât? Atât! Mai mergi pe undeva? Eu cânt jazz mâine de dimineaţă....", altul vibrează un sitar, iar ultimul ritmuieşte. La Academia din colţ te aşteaptă, ca la căminul cultural, demonstraţie de dansuri tradiţionale.

Tribunele se agită. Şi meciul?

... meciul era undeva departe...

le Costel de la Costel

Aseară, la Ateneul Român, cotidianul Jurnalul Naţional a aniversat 15 ani de existenţă. De la faliment la poveşti despre succes, de la zilnice lupte cu timpul, importanţa evenimentelor şi opinii contrare, la pasiune. De la un simplu cotidian, la o adevărată platformă media şi multimedia. Jurnalul Naţional – cu Marius Tucă în frunte – a sărbătorit tot ceea ce înseamnă 15 ani zi de zi de jurnalism.

i-a sărbătorit la Ateneu, împreună cu Costel.... îl ştiţi pe Costel, nu-i aşa? Cel de la Babelul spaniol, cel cu voce de Pavarotti şi ochi de zidar, cel uitat de români şi descoperit între betoanele şantierelor de către spanioli.

Costel Busuioc este un fel de Manole a cărui Ană a tot fost oprită să ajungă la destinaţie, ba de familie, ba de bani, ba de societate etc..... în cele din urmă, însă, Ana lui Costel sau „vocea sa”, a reuşit să ajungă şi nu numai că nu a rămas îngropată între zidurile mănăstirii alias anonimatul, ba – răsturnând povestea cu totul, a început să se facă auzită prin întreaga Europă cântând „O sole mio” şi „Nessun dorma” într-un avânt fantastic.

Îmi amintesc că, atunci, când a murit Syd Barrett, expresia „ca o supernovă” circula intens pe buzele tuturor jurnaliştilor.... ea, însă, poate descrie de minune situaţia actuală în care se află Costel: el a devenit brusc, mai brusc decât ne-a obişnuit, poate, vreodată istoria, din maseur de bătrâni – superstar.

Aseară, la Ateneu, într-un joc de lumini albastru-verde-roşu, toţi invitaţii eleganţi ai Jurnalului Naţional s-au strâns să-l aplaude sportiv pe Costel Busuioc. Tocmai se terminase meciul în Piaţa Revoluţiei. Costel are într-adevăr un talent extraordinar. Şi câteodată te ia prin surpindere forţa adevărată ce răbufneşte din plămânii lui.... Dar, de ne-ratat este mai ales atunci când nu încearcă să imite atitudinile obişnuite ale soliştilor de operă şi - pentru câteva momente, este el însuşi. Ochii săi nu ştiu încă să privească undeva în depărtare şi se rotesc dezarmant de sincer încoace-ncolo-n sus-n jos. Cu seninătate spune că „nu este în cea mai bună formă vocală, nu este un profesionist, să-l iertăm”. Ariile sau „cântările” cum le numeşte el, într-adevăr, nu sunau ca pe CD. Îl iertăm spontan. Nu auzim exact ceea ce eram obişnuiţi a numi „La Donna e mobile” sau bocellianul „Con te partiro”. Costel încearcă să-şi depăşească limitele. Îi urăm succes.

Cred că cel al cărui nume este, în România în momentul de faţă, pronunţat la fel de mult ca cel al jucătorilor de fotbal– are două atuuri principale: vocea şi personalitatea sa. Absolut suprarealist: V-aţi imaginat vreodată ca un compact disc cu arii din opere de Ruggiero Leoncavallo, Puccini, Verdi etc, să se vândă în mai mult de 100.000 de exemplare într-o singură zi? A fost o ediţie de colecţie a Jurnalului Naţional, dedicată lui Costel Busuioc. Primul său CD – premiul concursului spaniol – se numeşte simplu „Costel”.

Somnul conştiinţei naşte.... Costeli?

Pe 29 iunie, Costel Busuioc v-a susţine un concert pentru publicul larg la Sala Palatului.

Mina e Celentano

fara cuvinte.

B.Fit in the Street.

am vazut poze de la B.Fit in the Street.... Cosmin Bararu este numele celui care le-a facut. foarte frumos.

mediamixx festival Albena

it's a bit late, probably.... if you take a look and a ear and listen (if you click on the link from the title) you might like what you hear.

expo la Timi

Nepal-India-London Connection
Foto Desen Colaj Sunet

Două fete, 25 de ani, ne-am cunoscut la un concurs de pian acum zece ani. Manu şi Maria : ne plimbăm pe stânci împreună, desenăm, înregistrăm, scriem, pictăm pe piele, dormim prin gări şi guest house-uri, prin aeroporturi şi subsoluri, ne vorbim cu lumea magică, lucrăm la stat şi la privat. Una în corporaţie, alta la radio.

Vrem să împărtăşim din ce am acumulat. Ce zici ? Hai să vezi cum într-o dimineaţă te trezeşti în cel mai mare centru de yoga din lume şi începi să desenezi ca şi cum asta ai făcut de când lumea, că într-o oră poţi face minuni cu un aparat digital puţin peste banal pe malul Oceanului Indian, că în Londra subsolul este o extensie cu arome indiene, că nu există coincidenţe, doar frumuseţe, că arta eşti tu. În plus, nu strică nimănui să se mai şi joace din când în când cu intuiţia şi creaţia. Vei afla că plictiseala nu există decât în dicţionar.

Hai sâmbăta asta la Street Delivery, în Cărtureştiul de pe Mercy, la Timisoara, la ora şase seara ca să auzi, să vezi, să spui, exact cum simţi. Noi facem happening-ul cu trăirile noastre filtrate prin prisma creioanelor, tuşurilor, lentilelor şi obiectivelor, al porilor şi timpanelor. Tu faci interpretarea. Îţi asumi libertatea ?

wedding lights.