a little bit of a London bite

if you click da title-link - you will London. with us. auf rumanisch. haha

dupa noaptea muzeelor, ziua cireselor

Am răspuns şi eu invitaţiei de a cutreiera muzeele în noaptea de sâmbătă spre duminică. Pot să spun că m-am simţit aproape ca în noaptea de înviere, valurile de oameni care se îndreptau spre muzeele necercetate îndeaproape tot restul anului, mă duceau cu gândul la pelerinajul specific Paştelui.

Am ajuns numai la 2 muzee din cele 12 care au răspuns invitaţiei – la MNAC şi la MŢR.
La Muzeul Ţăranului Român, printre sutele de oameni aşezaţi la taifas şi bere pe iarbă, am lăutărit puţin cu banda de muzicanti din Bradiceni–Gorj, solista – cu perle la gât şi trandafir de plastic în păr, avea o voce de milioane, am făcut hârtie manuală – din celuloză, făină, apă, plante, am dat puţin cu ochii pe la jocul de lumini şi am plecat înapoi la MNAC, pe terasă.

La MNAC am ajuns datorită curiozităţii de a-i vedea în concert pe cei de la Rezistenţa Materialelor, o trupă nou formată cu un sound interesant, electronic şi cu umor. Deşi performance-ul lor a fost la un standard înalt, în primul rând datorită echipamentului folosit, mult mai impresionante au fost celelalte etaje ale muzeului, respectiv cele în care erau expuse operele artistului bosniac Braco Dimitrijevic. Louvre is my studio, street is my museum. – o singură lucrare, ce poate fi caracteristică lui Dimitrijevic: două busturi prezentate unul lângă altul – Leonardo da Vinci şi James Evans, dacă nu mă înşel – unul fiind celebrul Giocondu, iar celălalt – un om înâlnit în treacăt.

Cred că şi dacă mi-aş fi dorit nu aş fi putut ajunge relaxată şi dornică de cultură în mai multe locuri, pentru că în faţa fiecărui muzeu erau cozi imense. Lângă coloanele suprarealist – imense ale Palatului Parlamentului, poporul însetat de cultură nocturnă aştepta cel puţin o oră pentru a avea privilegiul ochiadelor către artă. La MNAR se întâmpla la fel. În trecere pe lângă Muzeul George Enescu, m-am bucurat, în schimb, să văd curtea plină..... Cred că ar trebui să ne aducem aminte mai des că există şi muzee în Bucureşti, şi nu doar în Noaptea Muzeelor, o dată pe an.... Pelerinajul acesta nocturn era frumos, dădea o nouă viaţă capitalei noastre, dar lumina setei de cunoaştere, s-ar putea să fie o lumânare destul de plăpândă pentru mulţi.

despre ziua cu cirese, de vizitat si ingurgitat si ele o data pe an.

dimensiunea John McLaughlin

... nu am fost niciodată un fan John McLaughlin, nu mă pot lăuda că mi-a schimbat viaţa într-unul dintre moemntele adolescenţei. nu pot să-mi amintesc primul moment când l-am ascultat, aşa cum pe ultimul nu vreau să-l ştiu.
...am fost ieri la concert. printre oameni care veneau cu părinţii, care părăseau sala după nici jumătate de oră, care aplaudau în neştire. am stat pe jos. când nu fugeam cu toate simţurile după cei de pe scenă, stăteam cu ochii închişi.

Gary Husband - clape şi percuţie, Dominique di Piazza - bass, Mark Mondesir - percuţie. John McLaughlin.

...cred că numele ultimului album "Industrial Zen" poate defini cel mai bine muzica lui. o combinaţie personală de detaşare intelectuală şi emoţie obţinută altfel decât prin apelul la sentimental. o muzică albă. de virtuozitate. fără melodii acaparatoare. comunicare. cunoaştere. mCLAUGHLIune.

Gary Husband cotropea şi îmblânzea clapele. din când în când îşi făcea şi damblaua cu beţele pe tobe. Dominique di Piazza a avut un solo ca de vioară, pe singura piesă a sa din concert, cu un sound mai experimental electro decât restul. Mark Mondesir era ca şi calul lui Făt Frumos - mâncase cred jăratic înainte să se nască, nu-nţeleg cum n-au luat foc tobele, cum de nu iau foc membranele de fiecare dată când le- nnebuneşte fără să clipească. într-un zâmbet larg.

John McLaughlin - solo de lord al chitării înainte de bis, într-o nebunie-vârtej ce a depăşit orice fel de graniţe impuse, neimpuse de genul muzical, o răzmeriţă ordonată şi arzândă, zen la puterea industrial.

...publicul a stat şi a aplaudat în neştire. un alt bis? nu.... "the people are better than the hall"....

fenomenul John McLaughlin şi Mahavishnu Orchestra este pentru mine asemănător cu cel declanşat în '90 de Depeche Mode. o muzică grea, intelectuală dar care, aproape inexplicabil, reuşeşte să atingă mase de oameni.

...unul dintre cele mai bune concerte ale ultimilor ani. din Bucureşti.

si tot de la concertul Kronos

un personaj de poveste, mare admirator de Kronos.

Gala Europafest

Ieri seară s-a încheiat cea de-a 15-a ediţie a festivalului Europafest. Între 7 şi 12 mai, au urcat pe scenele evenimentului peste 300 muzicieni din 48 ţări, iar programul a desfăşurat paleta a 4 genuri muzicale, aşa cum spun chiar organizatorii – pop, jazz, blues şi clasic.
La Sala Auditorium, aseară, s-au decernat premiile concursurilor de flaut, clarinet, compoziţie şi jazz. Inedit pentru o competiţie muzicală, finala Bucharest International Jazz Competition a avut loc chiar în cadrul galei, cele 3 trupe finaliste susţinând câte un mini recital, cu una dintre piese având şi acompaniament de ansamblu instrumental clasic. Juriul a deliberat între diplomele şi interpretările laureaţilor celorlalte secţiuni. De altfel, decizia nu a fost foarte greu de făcut, câştigătorii Anne Czichowsky şi Jazzpartout din Germania, detaşându-se net prin interpretare şi piese.
Amintesc câştigătorii premiilor I: clarinet - BRAZAUSKAS ZILVINAS / LITUANIA, FLAUT - STOILOVA NADYA / BULGARIA şi YAROSHEVSKIY STANISLAV / RUSIA, COMPOZITIE - EX AEQVO SEO HONG-JUN / COREEA DE SUD - GERMANIA SI HU SHUHAN / CHINA. ROMANIA NU A OBTINUT DECAT UN PREMIU SPECIAL – PRIN CLARINETISTUL POPTEAN RAZVAN.


În 2008, Jeunesses International Music Competition s-a situat în topul concursurilor muzicale internaţionale prin numărul de participanţi: 135 de flautişti şi 61 clarinetişti, o performanţă unică în rândul evenimentelor de gen din România.

Gala Europafest nu a dat, însă, senzaţia de gală, în adevăratul sens al cuvântului…. Prezentatorii erau amorţiţi şi, cu zâmbetul pe buze, uitau câteodată să deschidă microfoanele, engleza directorului festivalului, domnul Luigi Gageos, pendulează între română şi engleză, pe scurt, nu eram la un eveniment de ţinută, ci la o întâlnire cu prieteni mai de soi, unii mai afacerişti sau mai artişti decât alţii.


Ce rămâne de menţionat pozitiv referitor la Gala Europafest sunt, într-adevăr, talentele tinerilor muzicieni câştigători şi entuziasmul lor, în faţa diplomelor obţinute pe merit. Mai ales când mă gândesc la Anne Czichowsky şi Jazzpartout, nu regret că am mers la acest concert.

International Jazz Fest Green Hours

Două seri din patru am reuşit să ajung la ediţia pilot a primului festival internaţional de jazz desfăşurat într-un club – Green Hours – din România. International jazz fest şi-a propus promovarea jazz-ului ca muzică vie şi în continuă dezvoltare şi încurajarea noului val din jazzul românesc, reunind artişti consacraţi din străinătate şi din ţară, cu tineri şi foarte tineri muzicieni de jazz autohtoni. De asemenea, s-a urmărit şi punerea în legătura a publicului bucureştean cu mişcarea internaţională şi naţională de jazz şi cu diversele ei tedinte de manifestare.
Vineri au urcat pe scenă în deschiderea concertului Tuba Project din Statele Unite ale Americii, FM Project, adică Felix Mircea Moldovan şi Mihai Sorohan, al căror stil muzical se caracterizează drept Electro-Funky-Jazzy-House. Deşi muzica a sunat mai puţin impresionant decât descrierea ei, FM Project a fost un warm up bun, cu o cu totul altă direcţie decât ce a urmat.
A urmat Tuba Project din Statele Unite ale Americii, adică Alex Harding, saxofon şi clarinet, Lucian Ban – pian, compozitii, Bruce Williams – saxofon alto, flaute, Brandon Lewis – baterie şi Bob Stewart – tubă. Jazz la puterea America şi feeling cât cuprinde, chiar şi numai prin apariţia scenică cei 5 au fost un punct de atracţie în Bucureştiul nostru. Este întotdeauna uimitor să asculţi cum înregistrările de pe casetă pot prinde viaţă în faţa ta şi cum sunetul pe care numai ţi l-ai imaginat devine, este, realitate.

Interviuri cu Alex Harding, sax.


Brandon Lewis, percutie.


Bob Stewart, tuba.


Sâmbătă, deschidere în forţă, din fericire nu cu ploaie ci cu un rock oferit de Câmpia Libertăţii, o trupă nou formată, cu ritm şi vână, fără emfază inutilă. Fără să-şi găsească definitiv locul într-un festival de jazz, cei trei băieţi m-au făcut să-i aplaud şi să le doresc success în continuare.
A urmat, ceea ce eu consider a fi fost punctul culminant al festivalului – recitalul Trigon, formaţie de etno-jazz din Republica Moldova. "...prin Anatol Ştefăneţ şi Trigon viola îşi cucereşte dreptul de a fi considerată o prezenţă majoră pe scena, atât de diversificată, a jazzului actual” aşa apare scris în presă şi este adevărat. Recitalul de la Green Hours a fost mai mult decât o demonstraţie de virtuozitate instrumentală, mai mult decât vitalitate şi creativitate. Îmi venea să dansez, dar nu aveam unde, spaţiul din curtea Green Hours nu permitea astfel de iniţiative, iar în faţa scenei stătea toată lumea. Trigon – adică Anatol Ştefăneţ - viola, vocal, Dorel Burlacu - clape, piano, harmonica, Vali Boghean - saxofon, trompeta, flugelhorn, fluier, caval, vocal şi Gari Tverdohleb - tobe, percutie, xilofon, au spus ritm şi pasiune cu simplitatea celor care-şi cântă sufletul şi nu drămuiesc niciodată entuziasmul.

interviu cu Anatol Stefanet.

recital Cvartetul Kronos la Sala Radio/Kronos Quartet recital at the National Radio Hall

John Zorn, Recviem for a dream, Steve Reich, the Fountain, Terry Riley, Taraful Haiducilor…. Toate sub un singur nume sau, sub 4 arcuşuri. Cvartetul Kronos. Aseară în concert extraordinar la Sala Radio.
În public, în mod neobişnuit pentru studioul Mihail Jora, foarte mulţi tineri dintre cei care de obicei umplu cluburile capitalei şi nu spaţiile dedicate marii muzici. Cum au reuşit Kronos să se facă atât de cunoscuţi, în toate cercurile sociale? Pentru ei muzica nu trebuie să stea închisă în cutia tiparelor, ea trăieşte şi, numai descoperind toate feţele sale, ea va reuşi să atingă sensibilitatea auditorului. Au dreptate.
Aseară am avut parte de un recital de excepţie, în primul rând cu un program de o varietate şi o bogăţie rar întâlnite în serile muzicale din capitala noastră. Din nou m-a surpins reacţia publicului – foarte receptiv la piesele mai experimentale, neaşteptând cu tot dinadinsul hituri precum suita din filmul Recviem for a dream sau « doine » haiduceşti. Câteva obiecţii au apărut, chiar, vizavi de utilizarea unui material preînregistrat necesar ilustraţiei mai bogate a unora dintre lucrări.
Kronos au avut clasă, iar recitalul lor ar trebui înţeles de tinerii muzicieni români ca o lecţie vizavi de ideea construcţiei unui recital în manieră actuală, ca un curs de apariţie scenică, ca o pledoarie pentru sinceritatea artistică.