dimensiunea John McLaughlin

... nu am fost niciodată un fan John McLaughlin, nu mă pot lăuda că mi-a schimbat viaţa într-unul dintre moemntele adolescenţei. nu pot să-mi amintesc primul moment când l-am ascultat, aşa cum pe ultimul nu vreau să-l ştiu.
...am fost ieri la concert. printre oameni care veneau cu părinţii, care părăseau sala după nici jumătate de oră, care aplaudau în neştire. am stat pe jos. când nu fugeam cu toate simţurile după cei de pe scenă, stăteam cu ochii închişi.

Gary Husband - clape şi percuţie, Dominique di Piazza - bass, Mark Mondesir - percuţie. John McLaughlin.

...cred că numele ultimului album "Industrial Zen" poate defini cel mai bine muzica lui. o combinaţie personală de detaşare intelectuală şi emoţie obţinută altfel decât prin apelul la sentimental. o muzică albă. de virtuozitate. fără melodii acaparatoare. comunicare. cunoaştere. mCLAUGHLIune.

Gary Husband cotropea şi îmblânzea clapele. din când în când îşi făcea şi damblaua cu beţele pe tobe. Dominique di Piazza a avut un solo ca de vioară, pe singura piesă a sa din concert, cu un sound mai experimental electro decât restul. Mark Mondesir era ca şi calul lui Făt Frumos - mâncase cred jăratic înainte să se nască, nu-nţeleg cum n-au luat foc tobele, cum de nu iau foc membranele de fiecare dată când le- nnebuneşte fără să clipească. într-un zâmbet larg.

John McLaughlin - solo de lord al chitării înainte de bis, într-o nebunie-vârtej ce a depăşit orice fel de graniţe impuse, neimpuse de genul muzical, o răzmeriţă ordonată şi arzândă, zen la puterea industrial.

...publicul a stat şi a aplaudat în neştire. un alt bis? nu.... "the people are better than the hall"....

fenomenul John McLaughlin şi Mahavishnu Orchestra este pentru mine asemănător cu cel declanşat în '90 de Depeche Mode. o muzică grea, intelectuală dar care, aproape inexplicabil, reuşeşte să atingă mase de oameni.

...unul dintre cele mai bune concerte ale ultimilor ani. din Bucureşti.