le Costel de la Costel

Aseară, la Ateneul Român, cotidianul Jurnalul Naţional a aniversat 15 ani de existenţă. De la faliment la poveşti despre succes, de la zilnice lupte cu timpul, importanţa evenimentelor şi opinii contrare, la pasiune. De la un simplu cotidian, la o adevărată platformă media şi multimedia. Jurnalul Naţional – cu Marius Tucă în frunte – a sărbătorit tot ceea ce înseamnă 15 ani zi de zi de jurnalism.

i-a sărbătorit la Ateneu, împreună cu Costel.... îl ştiţi pe Costel, nu-i aşa? Cel de la Babelul spaniol, cel cu voce de Pavarotti şi ochi de zidar, cel uitat de români şi descoperit între betoanele şantierelor de către spanioli.

Costel Busuioc este un fel de Manole a cărui Ană a tot fost oprită să ajungă la destinaţie, ba de familie, ba de bani, ba de societate etc..... în cele din urmă, însă, Ana lui Costel sau „vocea sa”, a reuşit să ajungă şi nu numai că nu a rămas îngropată între zidurile mănăstirii alias anonimatul, ba – răsturnând povestea cu totul, a început să se facă auzită prin întreaga Europă cântând „O sole mio” şi „Nessun dorma” într-un avânt fantastic.

Îmi amintesc că, atunci, când a murit Syd Barrett, expresia „ca o supernovă” circula intens pe buzele tuturor jurnaliştilor.... ea, însă, poate descrie de minune situaţia actuală în care se află Costel: el a devenit brusc, mai brusc decât ne-a obişnuit, poate, vreodată istoria, din maseur de bătrâni – superstar.

Aseară, la Ateneu, într-un joc de lumini albastru-verde-roşu, toţi invitaţii eleganţi ai Jurnalului Naţional s-au strâns să-l aplaude sportiv pe Costel Busuioc. Tocmai se terminase meciul în Piaţa Revoluţiei. Costel are într-adevăr un talent extraordinar. Şi câteodată te ia prin surpindere forţa adevărată ce răbufneşte din plămânii lui.... Dar, de ne-ratat este mai ales atunci când nu încearcă să imite atitudinile obişnuite ale soliştilor de operă şi - pentru câteva momente, este el însuşi. Ochii săi nu ştiu încă să privească undeva în depărtare şi se rotesc dezarmant de sincer încoace-ncolo-n sus-n jos. Cu seninătate spune că „nu este în cea mai bună formă vocală, nu este un profesionist, să-l iertăm”. Ariile sau „cântările” cum le numeşte el, într-adevăr, nu sunau ca pe CD. Îl iertăm spontan. Nu auzim exact ceea ce eram obişnuiţi a numi „La Donna e mobile” sau bocellianul „Con te partiro”. Costel încearcă să-şi depăşească limitele. Îi urăm succes.

Cred că cel al cărui nume este, în România în momentul de faţă, pronunţat la fel de mult ca cel al jucătorilor de fotbal– are două atuuri principale: vocea şi personalitatea sa. Absolut suprarealist: V-aţi imaginat vreodată ca un compact disc cu arii din opere de Ruggiero Leoncavallo, Puccini, Verdi etc, să se vândă în mai mult de 100.000 de exemplare într-o singură zi? A fost o ediţie de colecţie a Jurnalului Naţional, dedicată lui Costel Busuioc. Primul său CD – premiul concursului spaniol – se numeşte simplu „Costel”.

Somnul conştiinţei naşte.... Costeli?

Pe 29 iunie, Costel Busuioc v-a susţine un concert pentru publicul larg la Sala Palatului.

Mina e Celentano

fara cuvinte.

B.Fit in the Street.

am vazut poze de la B.Fit in the Street.... Cosmin Bararu este numele celui care le-a facut. foarte frumos.

mediamixx festival Albena

it's a bit late, probably.... if you take a look and a ear and listen (if you click on the link from the title) you might like what you hear.

expo la Timi

Nepal-India-London Connection
Foto Desen Colaj Sunet

Două fete, 25 de ani, ne-am cunoscut la un concurs de pian acum zece ani. Manu şi Maria : ne plimbăm pe stânci împreună, desenăm, înregistrăm, scriem, pictăm pe piele, dormim prin gări şi guest house-uri, prin aeroporturi şi subsoluri, ne vorbim cu lumea magică, lucrăm la stat şi la privat. Una în corporaţie, alta la radio.

Vrem să împărtăşim din ce am acumulat. Ce zici ? Hai să vezi cum într-o dimineaţă te trezeşti în cel mai mare centru de yoga din lume şi începi să desenezi ca şi cum asta ai făcut de când lumea, că într-o oră poţi face minuni cu un aparat digital puţin peste banal pe malul Oceanului Indian, că în Londra subsolul este o extensie cu arome indiene, că nu există coincidenţe, doar frumuseţe, că arta eşti tu. În plus, nu strică nimănui să se mai şi joace din când în când cu intuiţia şi creaţia. Vei afla că plictiseala nu există decât în dicţionar.

Hai sâmbăta asta la Street Delivery, în Cărtureştiul de pe Mercy, la Timisoara, la ora şase seara ca să auzi, să vezi, să spui, exact cum simţi. Noi facem happening-ul cu trăirile noastre filtrate prin prisma creioanelor, tuşurilor, lentilelor şi obiectivelor, al porilor şi timpanelor. Tu faci interpretarea. Îţi asumi libertatea ?

wedding lights.

ultimii rapsozi. Institutul Cultural Român. Grigore Leşe.

Undeva, lângă nişte coloane cu basoreliefuri aurite, ce se terminau poetic într-o marmură roz de carton, sub o cupolă ale cărei motive în tematică murdar pătratică erau realizate în tablă, cu picioarele călcând feciorelnic o marmură autentică din cel mai mare zăcământ de producţie de fabrică de culoare galben spălăcit – am ascultat, aseară, valsuri cu iz de heterofonice accente folclorice. Veţi spune că am visat….. voi reformula :
Institutul Cultural Român, seria de concerte Ultimii Rapsozi, iniţiată de Grigore Leşe, aseară cu ucrainenii de pe Tisa, din nordul Maramuresului.
Flori la pălărie, năframe, ii cu albe mâneci bufante, fuste înflorate verde verde….. cozonac pe masă şi ştergar cu însemne de viaţă şi moarte. Clickuri de tunuri fotografice….. probleme de sonorizare….. peste toate cantece de dragoste, de catanie, de nunta, zise cu sufletul, cu fluier de oi, cu acordeon de petrecere, cu glasuri cristal-curate şi infailibilă ureche muzicală, cântece din moşi strămoşi, atunci când timpul curgea şi suna altfel.

Femeile de-o parte….

Bărbaţii de alta….

O oază cu paradoxuri şi autentic, suprarealistă – aseară la ICR cu unii dintre ultimii rapsozi din Maramureş…..