vorbas

luni, septembrie 8

Kronstadt de doua ori

Încă o dată despre ediţia a II-a a Kronstadt jazz festival, moment de dezbateri furtunoase în ceea ce priveşte esenţa, menirea, expresia jazzului, prilej de bucurie pentru cei care – dincolo de orice definiţie – iubesc jazzul şi-l doresc mai aproape de ei şi cât se poate mai „pe viu”. Competiţia Cerbul de aur versus Kronstadt jazz, a avut, din punctul meu de vedere un câştigător clar la capitolele eleganţă, concept, dedicare, deschidere. Mizez, care va să zică, pe jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.

Kronstadt jazz festival, Brasov

Braşovul a avut cu ce „suna” zilele acestea... dacă alegeai la ora după amiezii pentru plimbare pitoreasca stradă a Republicii – la capăt te aşteptau două alegeri muzicale: în faţă scena sonor-colorată şi prea mult amplificată a „Cerbului de aur”, la stânga, ascunsă pe nişte străduţe, cocheta sală Reduta, locul ediţiei a II-a „Kronstadt Jazz festival”.
Pentru mine, direcţia a fost Reduta şi mi-am petrecut 3 zile şi 3 nopţi întorcând jazzul instrumental pe toate feţele sale: free jazz, new jazz, swing, feeling cubanez reinterpretat din perspectivă islandică, standarde blues spuse şi pe „româneşte”, jazz pe ritmuri hip hop şi drum’n’bass, improvizaţie pe stil vechi, pe stil nou, jazz cu flaut, jazz cu sufletul, jazz cu autobuzul când vrei să ajungi din balcani în alte zone improvizatorice.
Organizatorii acestei ediţii a Kronstadt Jazz festival, au ştiut cum să „ne ţină în priză” şi să ridice cortina asupra pluristilismului adunat în acest moment sub aceeaşi cupolă a cuvântului „jazz”.
O singură evadare înspre Cerb am avut.... în prima seară, m-am strecurat până la scena de lângă Biserica Neagră şi l-am prins pe Horia Brenciu întorcând pe toate feţele plânsul unor iubiri pop. M-am întors repede în Reduta sonoră jazz, la timp pentru unul dintre momentele de vârf ale evenimentului: pe cât de grandios se învârtea Horia Brenciu printre dansatoare şi proiecţii video, cântând o muzică ce nu evada din sfera comercialului, pe atât de interiorizat, de sincer, adevărat a fost momentul paralel de la Kronstadt Jazz.... duo-ul alcătuit din contrabasistul Ali Haurand şi flautistul Jiri Stivin a vorbit despre perenitatea jzzului, a ideilor care l-au născut şi care, l-au lăsat liber să devină ce nu şi-a închipuit la început. Doi maeştri au spus în cuvinte puţine şi sunete multe cât de frumos este să cânţi jazz la 20, la 40, la 60 de ani, aducându-ţi aminte de Chet Baker şi Miles Davis, dar lăsând loc şi pentru infiltrarea modernităţii.
Au urmat alte două zile pline – artişti români, polonezi, maghiari, islandezi, americani, germani, austrieci, pianistul Paul Weiner şi percuţionistul Puba Hromatka, membrii uneia dintre primele formaţii de jazz din România, Gramophon, emigraţi în Germania, pentru prima dată înapoi pe scenă în România după 31 de ani.... o desfăşurare de forţe de care cu siguranţă Braşovul îşi va aduce mult timp aminte şi despre care voi mai vorbi şi eu mâine, tot pentru expresso.
Mai adaug doar câteva cuvinte despre public, pentru că, oricât de ciudat ar părea, cele două festivaluri nu şi-au disputat audienţa. Cerbul şi-a avut aplauzele sale, iar Kronstadt Jazz, la fel. Cei care vroiau să asculte jazz au venit fără să muşte momeala cealaltă.