Kronstadt de doua ori

Încă o dată despre ediţia a II-a a Kronstadt jazz festival, moment de dezbateri furtunoase în ceea ce priveşte esenţa, menirea, expresia jazzului, prilej de bucurie pentru cei care – dincolo de orice definiţie – iubesc jazzul şi-l doresc mai aproape de ei şi cât se poate mai „pe viu”. Competiţia Cerbul de aur versus Kronstadt jazz, a avut, din punctul meu de vedere un câştigător clar la capitolele eleganţă, concept, dedicare, deschidere. Mizez, care va să zică, pe jazz.
Conferinţa de presă a devenit, spre surpinderea tuturor, o dezbatere aprinsă ce a declanşat poate şi focul cu care ulterior s-a cântat pe scenele festivalului. Artiştii au renunţat la a-şi prezenta sec muzica şi ideile şi s-au angajat, uneori extrem de aprig, în polemici. Pot să spun acum că am stat la masă cu cineva care l-a cunoscut personal pe trompetistul Chet Baker…. Cel care şi-a presărat discursul cu amintiri despre feţe neştiute ale jazzului a fost basistul german Ali Haurand. De partea cealaltă pianistul român Paul Weiner a rememorat tăbliţele care au contribuit şi ele la impunerea unei alte dimensiuni jazzistice diferite profund ca funcţie de începuturile acestui stil. în cluburile americane a existat un moment când cei care intrau erau atenţionaţi drastic „no dancing” (aici nu se dansează). Mai tinerii jazzmani şi-au susţinut calm dar sigur punctele de vedere, proclamând necesitatea ca jazzul să fuzioneze cu cât mai multe genuri muzicale – de exemplu cu hip hopul sau drum’n’bassul, aşa cum face cu destul succes mai ales la publicul larg saxofonistul austriac Ulrich Drechsler. Opţiunea islandezului Tomas R Einarsson - aceea de a combina melancolia specifică ţării sale cu ritmurile înfocate cubaneze s-a dovedit de asemenea o lovitură de maestru. Pe terasa „Ceasul rău”, printre fripturi şi salate, să asculţi şi jazz cu influenţe latino, nu strică deloc la digestie.
Muzicuţistul Marcian Petrescu a concluzionat cu umor, fără drept de replică „eu nici măcar nu cânt jazz…. Eu înţeleg blues-ul, aşa cântă sufletul meu. Să fie un sacrilegiu versurile în română? Dar n-oi vorbi despre plantaţiile de bumbac….”.
Festivalul Kronstadt a impus mai multe fronturi – nu doar sala Reduta a fost focarul de jazz. S-a cântat pe stradă, printre casele vechi ale străzii Republica, pe terase – şi, vorbind cu fiecare dintre cei prezenţi la Braşov, am simţit că şi pentru artişti ca şi pentru noi weekendul a fost un moment de bună amintire. Chit că erau blonzi înalţi şi masivi, chit că unii aveau frizuri mai departe de normalitate, s-au integrat perfect peisajului.
După trei zile în care jazzul s-a definit şi redefinit pe sine însuşi, punctul culminant a fost jam session-ul din Groove Garden. Startul a fost dat de Al jawala şi, pe rând, muzicienii au intrat în dialog, pe ritmuri şi armonii jazz, într-o înfrăţire generală, fără concurenţă şi fără somn.
România are nevoie de festivaluri precum Kronstadt Jazz. Organizarea a fost lipsită de cusur şi atmosfera imprimată de doamna Jenny Brăescu ne-a dat şi nouă şi mai multă apă la moara dragostei faţă de jazz.