noapte de sanziene

23 iunie. L-am citit şi eu, pe Mircea Eliade. Am visat, atunci, cu geamul deschis, ceruri, sânziene, sens. În anii care au trecut după ce am citit prima pagină a romanului cu nume de Noapte de Sânziene, prinsă de cotidian, aproape uitasem de momentul zânelor câmpului. Pentru noi, simbolurile se usucă şi cad....
La Vila Minovici sau casa cu clupoţei, în livadă, pentru un moment mi s-a părut că timpul s-a oprit. Un fel de domnişoară Cristina, calc printre pomi, admir doamne îmbrăcate elegant, mesele răspândite fără ordine.... la intrare mi s-a prins o sânziană în piept. Discordant cu tocurile şi coafurile, fumul îmi spune că se mănâncă mici.... hmm...

Nu, timpul nu s-a oprit, nici măcar de Sânziene. Nu iartă casele, arhitectura lor, simbolistica.

..... printre copaci stau agăţate perne, pânze, lămpi şi lucruri fără nume, obiecte create de studenţi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Puţin mai încolo – citeşti fragmente premiate într-un concurs literar.... Marius Mihalache începe să cânte la ţambalul său, Daniela Nane, hmmm, prezintă, un dans ritual cu studenţii de la Univ. Naţ. de Artă teatrală şi cinematografică şi o defilare de modă, cu rochii inspirate de sânziene şi muzică pe ritmuri africane tribale. Fumul s-a mai domolit.... nu mai miroase atât de puternic a mici.

După ce ultimul voal luminat de reflectoare a depăşit momentul de cumpănă, lumină-întuneric sau umbră-penumbră şi după ce Daniela Nane şi-a plimbat trena imensă printre pomi, în boxe a-nceput să cânte Maria Tănase. Urmcam spre ieşire şi ascultam. Ascultam un sunet ciudat, care creştea din ce în ce mai mult, cum mă apropiam de poartă. Clopoţei. Pentru toată lumea. Moment de surprinzătoare frumuseţe şi sinceritate. Uitând de orice maniere şi de orice model de comportament, toţi făceau clinc clinc din acei clopoţei mărunţi, împânzind aerul cu sunet.
A fost Noaptea de Sânziene la Vila Minovici.

despre mamaia si despre cenusareasa

exclusiv radio.

La Cenerentola la Opera la la lalalaaa

directorul Operei Nationale Romane din BUcuresti intr-un moment de maxima intensitate emotionala. si era doar o simpla conferinta de presa....

muzici si traditii in Cismigiu

Fanfare şi lăutari, târg de meşteri şi mâncare tradiţională, teatru cu animaţie şi poveşti, proiecţii de filme documentare. Ieri a fost anunţată printr-o conferinţă de presă, desfăşurarea în peroada 20 - 22 iunie la Bucureşti, în parcul Cişmigiu, a celei de a doua ediţii a Festivalului Naţional de Folclor, cu participare internaţională „Muzici şi tradiţii în Cişmigiu”. Evenimenul este organizat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Centrul De Conservare si Valorificare a Tradiţiei si creatiei Populare si Direcţia Cultură.
Anul 2008 este declarat „anul dialogului intercultural”, de aceea organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a avea invitaţi şi de peste hotare – iar ediţia a doua a Festivalului Naţional de Folclor se bucură de participarea unor ansambluri din Croaţia , Serbia şi Republica Peru şi propune totodată o reîntoarcere sau un popas la tradiţiile culturale comune tuturor românilor. Cu alte cuvinte, lasă leliţă şi bădiţă sarmalele cotidiene şi vino să jucăm o horă, pe uliţa mare, în mijlocul satului, lângă casa lu’ dom primar şi lu domn preşedinte.... trei zile poţi să joci iarba şi plaiurile Cişmigiului, numa’ să nu care cumva să cazi în apă că po’ să dai de duhul poluării şi nu-i a bună.....
Festivalul se va deschide vineri, la ora 14:00, cu o amplă paradă a costumelor populare din întreaga ţara . Alaiul va porni din Piaţa Amzei şi va urma traseul str. Christian Thell , Calea Victoriei , sala Palatului, Piaţa Walter Marăcineanu şi se opresc la o băutură curată de prună sau de măr, colo-şa în Parcul Cişmigiu. Trei zile cum zisei. Ne vedem acolo, leliţă şi bădiţă ascultătorilor.

Fete de la musique

Ieri s-a desfăşurat conferinţa de presă ce a avut ca subiect ediţia 2008 a Sărbătorii Muzicii.
De câţiva ani, sub impulsul reţelei culturale franceze, România se aliniază Sărbătorii muzicii, manifestare care, doreşte să dea naştere pentru o noapte - unei stări de euforie colectivă. A început pe 21 iunie în anul 1981 şi, de atunci, mai întâi în Franţa apoi în toată Europa, este recreată an de an. Muzicieni profesionişti şi amatori invadează străzile, cafenelele, spaţiile publice şi dau frâu liber şi gratis pasiunii pentru muzică...

În acest an, în România, aproximativ treizeci de DJ francezi în tandem cu DJ români vor mixa simultan în aproape douazeci de cluburi din toată ţara. Organizatorii spun că i-au ales pentru a ilustra diversitatea de genuri, de stiluri şi de inspiraţii care dau în momentul de faţă muzicii electronice franceze o audienţă mondială.
Dacă la început am fost entuziasmată de gândul că, uau, iată – vom avea parte de un eveniment electrizant – cu premii în excursii la Paris, cu sunete noi, cu creme de la creme.... în momentul de faţă mă încearcă un sentiment de dezamăgire. Am cercetat mai atent istoricul acestei Fete de la Musique, am văzut că, într-adevăr, în alte locuri, muzica devine parte integrantă a spaţiului public şi că se oferă nu doar electro (ceea ce prin anii 80 era abia o vagă idee) – ci într-adevăr o largă şi diversă gamă muzicală. Nu este cu nimic original – vizavi de conceptul iniţial – ceea ce se va întâmpla în România în noaptea de 21 iunie, ba dimpotrivă – este o imensă limitare a fenomenului, la dimensiunea unei petreceri, cei drept, extinse. La întrebări legate de acest lucru – răspunsul că România este o ţară ex-comunistă şi sprijinul se obţine greu atunci când vine vorba de folosirea spaţiului public, rămâne nesatisfăcător.... aştept noaptea de 21 iunie, dar ştiu că Fete de la Musique va rămâne închisă unui public mult mai larg decât ar încăpea în cluburi, public pentru care ea a fost, de fapt, creată la început.

black/north seas.... inainte de sezon, in mangalia

Joi noaptea autocarul mă lasă în Mangalia. Încep să merg agale pe ţărmul mării, în căutarea festivalului Black-North Seas.... găsesc, în primul rând, linişte....



mă uit îndeaproape la oamenii de la terase, încercând să găsesc vreo asemănare cu nişte artişti veniţi tocmai din ţările nordului.... nimic.... doar fotbal şi campanie electorala. aproape îmi pierdusem speranţa de a mai găsi festivalul când, aproape de capătul portului turistic, îmi apar în faţă nişte boxe, nişte oameni nevorbitori de română, aşteptarea dinaintea spectacolului. Am ajuns.....

În România, eu cel puţin, casc întotdeauna larg urechile atunci când aud cuvintele „artă contemporană”, interdisciplinaritate, internaţional. Sunt parole magice. Par că deschid porţile unui senzaţional de mult aşteptat. Aşa şi cu festivalul Seas. În prezentare, avea toate ingredientele pentru a fi de excepţie – se desfăşura la mare, veneau artişti noi, se făceau lucruri noi, era anunţat un concept strălucitor, şi dacă n-aş fi fost jurnalist m-aş fi repezit la Mangalia, de curiozitate.....



Alan Jeans, project manager al festivalului Seas: Proiectul a început datorită colaborării dintre Intercult din Suedia şi ţările Est europene, în anii 90. am realizat că, mai ales după integrarea acestor ţări în Uniunea Europeană, termenul de ţări Est europene este oarecum în afara realităţilor timpului prezent şi că, de fapt, trebuie să găsim noi căi de a descrie relaţiile actuale dintre o parte a Europei şi cealaltă. Metafora a fost găsită: mările.... mările ce înconjoară Europa. Acestea sunt graniţele şi limitele care nu s-au schimbat de secole. Oamenii care trăiesc la aceste extremităţi, iau contact cu ceea ce vine din afară, dar au legături şi cu ţara în sine. Un port, o coastă de mare, este un loc în care lucrurile se schimbă neîncetat... există şi un factor economic – o mare parte a traficului economic s-a mutat în ţările asiei şi, de aceea, oraşe care înainte erau importante puncte de comerţ, sunt acum părăsite. Nu mai ştiu care este identitatea lor.



În Mangalia – la terasa din colţ se aude o doamnă intonând vechi şi noi cântece de petrecere. Oamenii mănâncă mici şi dansează perechi. Pe treptele portului s-au adunat câţiva tineri, atraşi mai mult de boxele impunătoare şi de faptul că s-a terminat, 50 de metri mai încolo, meciul. În bar, şmecherii „satului”. În casa de cultură – tăcere, în galerie – doar cei care vorbesc pe pereţi, din instalaţiile video. Aceasta era atmosfera festivalului Seas, în România. Evitarea intenţionată a sezonului turistic, alegerea unui loc precum Mangalia – nepreferat de publicul cât de cât receptiv la artă, nepopularizarea eficientă a evenimentului – toate au dus la închiderea festivalului Seas sub cupola anonimatului, deşi, unele dintre ideile artiştilor rezidenţi nu meritau aceasta. Viva arta, dar aruncaţi momeala ceva mai departe decât propria barcă.

le campionat european de la fotbal. rusia-spania.

Me gustas vidul. Me gustas tu.
(tandem cu Manu).


Me gustas vidul. Rusia.

Ascult Prodigy. În oraşele stelelor roşii aerisite bine cu Caucaz, cică se găsesc discografii întregi Prodigy - albumele care au fost, care sunt, care o să vie. Rublele cumpără tot. Suflete. Miracole.

... Ceaikovski pietruia drumul către Lacul lebedelor şi smălţuia Evgheni Oneghin cu prietenia sa rublistică pentru doamna Von Meck.... Dostoievski juca Biblii la ruletă. Sufletul Olguţei a zburat glonţ din Medeleni către Vania - Boris Godunov în gări cu bălţi şi samovare.

Taină. Autoritate.

Profesoara mea de pian stătea păr alb şi ţigări elegante lângă Skriabin. El era cel care a visat acordul perfect. Sunete în echilibru frecvenţial mistic - Prometeu de foc în ascultarea Olimpului comunist.

... Corpul părintelui Zosima adulmecă penibilul uman şi dă la schimb tot ce poate mai evident. Mirosul putreziciunii.

El creşte uşor. Creşte uşor. Creşte uşooooooorepede, mai repede, atacca! Amploarea! Simfonia Leningradului curge nestăvilită dintr-un singur motiv ce-a despicat restul de gândire creatoare.

Gruşenka se leagănă. Legănare lentoare lumânare. Arde. Bea Musorgski pahar de răchită alcoolică. Bea Dmitri rană. Beau elevii cvarte după cvarte, înţelegând că Romeo şi Julieta erau inutili ca orele de studiu îmbârligate cu degete pe claviatură. Leagănă Gruşenka firul ei de ceapă. Leagănă inchizitorul binele cu răul. Al treilea pasvals e al diavolului.

Îmi amintesc că nici el nu vroia ruble. Când cumpăra suflete, ele erau deja moarte... tablouri într-o expoziţie, de albit în concerte pentru pian, pentru orchestră, pentru rock şi în final pentru Smack my bitch up... cum spuneam, mirosea a putregai.

Era odată o frază. Se termina cu "vândut". frază. sunet. suflet. vals.
Se termina cu "vals", maestre. Smack my...
Se termina în taină.
Se mina.
(aici e gol).


Spania: Me gustas Tu!

Maria, dacă tot nu ne uităm la meciuri împreună şi nu spargem seminţe până ni se duce smalţul... şi scriem despre ce ne sună nouă în cap a ţările astea care se joacă unele cu istoriile celeilalte până la fault... atunci pot fi intimă în español? Por favor, mi amor... Încep protestul faţă de maică-mea... care din cauză de prea multe momente hispanizate de umectatorul Julio Iglesias... m-a botezat cu un nume sonor... Manuelaaaaaa... aaaa!!!... Ca să se distreze tot poporul care şi-a pierdut sufletele şi batistele prin veşnicele câmpuri de căpşuni... Ca să sar la atac prin Clandestino cu care i-am venit de hac, mac, pac-pac, tzac! Manu! Mă cheamă Manu and I'm not from Spain (de parcă mi-ar fi stricat)... Ceau, Manu Chao, şi atunci am ştiut... dintr-un rateu de proporţii aveam să ajung celebră... datorită unui francez născut în Bilbao... Sar peste aceste armonii personale care îţi sună fals din când în când...şi trec la vecina din Barcelona care vroia să se căsătorească pe terra spaniolă cu iubita ei din Boston... "Dacă mă duc în Sibiu cu gagică-mea, mă omoară maică-mea". Uite-aşa, sar din ecranul lui Almodovar personaje reale în căutarea fericirii flamenco... Şi aici pică şi Paco de Lucia, cu tot cu chitara şi palmierii, de pe scena Plai-ului, venit în premieră într-o urbe românească... Când eram mică şi neagră, îi uram pe Gipsy Kings... O iubeam pe Lhasa... Acum nu mai ştiu ce ţine şi ce nu de teoria evoluţionistă şi de rasismul din ea. Oare Dali, Picasso sau Velasquez aveau trăirile astea? Păi dacă-aş fi şi eu acum prin Tenerife... cum au fost vecinii mei în luna de miere... aş asculta puţin Manuel de Falla, ca să mă imaginez în tema din Waking Life sau Isaac Albeniz, ca să tac pentru totdeauna. Ca alpinistul spaniol al lui Horia... Dar ce are muzica cu edemul cerebral şi cu ghidul peruan... care nu avea în cap altceva decât me gusta la montagna şi me gusta besar... cu Costelul Busuioc-ian... Numai ce-am ieşit dintr-un Woodstock stradal... ne băteam cu propriile mori de vânt şi nu cu Don Quixote de la Mancha... Aud lătrat... Câinele andaluz al lui Bunuel?... spune încontinuu hola, hola, mi ninia... de la expaţii din Madrid şi căutătorii de ritmuri marocane la lalalaaaalalaaaa de arie îmbietoare de zidari fără exameneleleleleee cu bezele-n degeţele şi cantando-n plex şi pulberelololoooooooooo... Corida torida... hush, hash, haş, şah... mat... Dar nu-i răspuns în timpane betonate... Adios, mi amor... Şi cică ăştia-s suporterii... La mala education... Şi basta!