whitesnake

imbracata in alb si cu o esarfa pe cap m-am strecurat printre randuri. m-am strecurat pur si simplu ca un sarpe alb, pentru ca vroiam sa ajung in fata. am lasat fara nici un cuvant oamenii mei in spate si m-am lasat intr-o atractie nelucida pas dupa pas pana langa primele randuri.

coverdale ranjea alb si negru si blond si argintiu. basistul avea suvite blonde. coverdale se freca la p.... si facea cu microfonul gestul probabil al cavalerilor teutoni atunci cand mai cucereau. cand mai ardeau. cand mai existau. se freca si pe sfarcuri coverdale si urla triumfator, cu gura larg deschisa, sub mainile pline de aparate de fotografiat. alerga si canta intre timp. scutura.

doua ore am privit in sus, la el.... n-am ascultat niciodata prea mult whitesnake, doar un singur album. pe ala il stiu pe dinafara, un singur concert, mai exact starkers in tokyo, unplugged.

m-am uitat la el ca la un basm venit langa mine. fara sa inteleg exact ce se intampla, fara sa cant, fara sa ingurgitez muzica. am privit si m-am lasat in ganduri. langa mine clickuri, clickuri. langa mine fetze in extaz, langa mine.

a fost un concert extraordinar, dar nu a fost adevar...... muzica whitesnake a fost, poate, odata, umpluta de adevarul timpului sau. altfel lucrurile nu au cum sa ia nastere, decat daca cineva crede in ele. versurile si muzica si atitudinile, toate s-au nascut sigur dintr-o realitate, dorinta, tinerete, dintr-un adevar.
acum am vazut doar spoiala, spectacolul, demonstratia.
am supravietuit, parea sa spuna ranjetul alb al lui coverdale. se mai freca o data la p..... suntem vii. refrene dupa refrene treceau cantecele pe langa mine. sing, you fucking bucharest.... sing! loud! give me..... aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah

oricum coverdale era mai tare decat toti pustii care s-au perindat la b'estfest. oricat mi se parea de penibil si de a la jim morrison frecatul..... ochi fulgere.

m-am lasat in linistea multimii. cuminte, ascultatoare, ea urla de fiecare data. pozele cu whitesnake curgeau. in garla din jurul meu era o liniste deplina.... dinspre scena, insa, se auzea clar. era un strigat de victorie, de lupta, contra, o zvarcolire in stil, o forta nestrunita decat de regulile pietzii. ashaaa.....

n-am cantat. pana la sfarsit, n-am scos un sunet. n-am miscat si n-am coborat ochii. doar i-am inchis, o data si alta data i-am ridicat sus. m-am lasat in voia privirii mele ca in absenta invaluire de gand.

inca iubesc starkers in tokio, poate si pentru ca acolo nimic nu e pentru q.e.d. ci doar pentru voce, chitara si public. sau pentru totdeauna.