scripcarul pe acoperis cu nume de damian draghici.

Trupa italiană „New Space Ballet” a prezentat, ieri seară, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, spectacolul „Scripcarul pe acoperiş”, o premieră europeană absolută, în cuvintele organizatorilor. Dacă am măsura valoarea evenimentelor după cum sună cuvintele, am descoperi în fiecare săptămână, zi, secundă, câte o capodoperă. Şi cred că, de cele mai multe ori, ne-am înşela.... acest Scripcar, de exemplu.... o concepţie coregrafică ce nu se susţinea, o combinaţie de mişcări de balet clasic cu uşoare tente contemporane, dar lipsite de strălucire, de justificare muzicală sau chiar de integrare în parcursul spectacolului. Cel puţin în partea a doua, mai mult decât să admirăm ideile de dezvoltare ideatică ale Nicoletei Iosifescu, noi, publicul, am avut nenumărate ocazii de a ne desfăşura puterea de a aplauda, la fiecare 3 minute, din nou.... şi din nou şi din nou..... pentru că balerinii făceau o piruetă, un salt şi se înclinau, aşteptând reacţia sonor-fizică de întâlnit la fiecare concert, cât de mic, invariabil.

Am părăsit incinta operei gândindu-mă că mi-ar prinde bine, poate, un spectacol adevărat sau altfel..... poate Damian Drăghici and brothers....

Arenele Romane, lume colorată. Îmbulzeală, nu ca la operă, Doamne fereşte.... cu invitaţii, cu bilet, cu copii sau cu fuste colorate, cei care încă mai vroiam să intrăm să vedem primul concert live al multitalentatului Damian Drăghici, am fost opriţi brusc în entuziasmul nostru de muşchii agenţilor de pază. Nu mai e loc....
După lungi şi spumoase discuţii, porţile s-au deschis, iar, înăuntru, oamenii au fost rugaţi să se ridice de pe scaune, pentru ca toată lumea să se poată bucura de spectacol. A fost un moment interesant, nu neapărat în ceea ce priveşte muzica, ci social – o alăturare de oameni care lucrează în multinaţionale, tineri cu vederi largi, femei îmbrăcate în port ţigănesc, rromi, copii de cartier, haine fancy şi alţii, mulţi alţii. Sunetul nu era cu siguranţă cel mai bun.... dar fustele se învârteau pe scenă cu ştiinţă şi cu foc, Damian striga de înfrăţire între oameni, noi începusem să dansăm şi noi, Maia Morgenstern a recitat o poezie.... spectacolul nu a reuşit să mă convingă definitiv, dar a avut meritul de a aduce în acelaşi spaţiu dedicat pentru câteva ore muzicii, oameni social diferiţi, gata să uite bariere şi să danseze.