b'estfest une conclusion

Bestfest este un festival mare şi, în acelaşi timp, mic – după opinia mea. Este o performanţă a reuşi aducerea în România a unor artişti care sunt în plină carieră şi nu dintre cei aparţinând generaţiilor anterioare. Unkle, Cypress Hill, Alanis Morisette, Kaiserchiefs, Manic Street Preachers, Nouvelle Vague, Manu Chao, Roisin Murphy, Nelly Furtado sunt doar câţiva dintre cei care au făcut să bubuie spaţiile din cadrul Romexpo dedicate evenimentului. Din păcate, cele trei scene erau despărţite de un lung culoar şi, neştiind unde să mergi mai întâi, pentru că unele dintre cele mai bune concerte se suprapuneau – mai mult timp pierdeai mergând dintr-o parte într-alta, traversând spaţiile cu mici şi bere la care organizatorii n-au vrut să renunţe cu nici un chip, spaţiile cu idei promoţionale, cu muzică în difuzoare diferită faţă de ce ţi se oferea pe scene, toate menite să te scoată din atmosfera concertelor propriu-zise.....

Poate de aceea spun că Bestfest, pe lângă meritul de a convinge atâta amar de artişti să cânte la Bucureşti, este, în felul în care este organizat acum, un festival mic. Mic ca şi ideologie. Un festival este, în primul rând, o stare de spirit, mai mult decât o adunătură de oameni – artişti şi public, la un loc. Un loc în care stai câteva zile şi te laşi cuprins de atmosfera întregului, şi nu vânezi doar aşa numita „muzică”. Un concert de referinţă în cadrul unui festival bun, este mai mult decât momentul efectiv al artistului sau trupei respective pe scenă, ceea ce – se pare – organizatorii Bestfest nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă. Singura miză Bestfest au fost capetele încoronate ale muzicii actuale. Ca şi imagine de ansamblu, ca şi sentiment, extraconexiuni - Bestfest a fost nul. Nu cred că erau foarte mulţi care se bucurau de faptul că erau la „bestfest”. Putea fi oricare alt festival – ar fi fost acelaşi lucru.

Dar destul cu criticile, poate organizatorii vor schimba formatul evenimentului şi vor reuşi mai mult sau altfel cu ediţiile următoare. Ca şi concerte – ultima seară a fost cea care a reuşit să aducă maximul de adrenalină în public, deşi balansul orar şi de stiluri alese a lăsat de dorit. Punctul culminant din punct de vedere artistic, conceptual, muzical, de show, de atmosferă, profesionalism, a fost pentru mine recitalul irlandezei Roisin Murphy. O voce caldă, serioasă şi sinceră în acelaşi timp, cu o prezenţă scenică de excepţie şi costumaţii de fiecare dată altele pentru fiecare piesă, irlandeza a abordat în stil propriu mai multe sounduri – de la disco la electro şi chiar rock – fără ca piesele să fie comerciale şi fără ca nimic să fie exagerat.
De partea cealaltă, francezul Manu Chao, îmbrăcat în tricolorul românesc – a stat pe scenă cu mult mai mult decât timpul prevăzut în program, oferind bisuri după bisuri la insistenţele publicului. Refrenele sale arhicunoscute au făcut să salte inimile în noi şi să ne facă, poate, mai mult decât distracţia în sine, să ne gândim la scopul, sensul, mesajul pe care muzica ar trebui să le poarte. Suprapunerea concertelor Manu Chao şi Nelly Furtado a fost un pas greşit din partea organizatorilor şi de prost gust muzical. Pentru că Manu Chao este activist politic, cântă pe ritmuri salsa, reggae şi ska, iar Nelly Furtado cântă pop, iar, în comparaţie cu focul celor de la Manu Chao and band, piesele Nelly auzite şi răsauzite la radio şi tv, au sunat fad – chiar cu tot showul de lumini, costumaţie entertainment etcetera.

În concluzie, ne putem bucura de existenţa unei iniţiative ca Bestfest în România, dar până la gândirea evenimentului ca un tot unitar şi nu doar ca o paradă muzicală – mai e mult.