Judas Priest o viziune outside

Fireste că, având ocazia, am ajuns la Judas Priest.... fără să ştiu exact de ce, anume despre ce cântă ei, ce vor, da. În plus, într-un mod ciudat, am vrut neapărat să văd Ross the Boss. Numele chitaristului şi câteva râsete pe lângă, mi l-au infiltrat în imaginatie şi da, uite-mă acolo, hippie îmbrăcată, mai hippie ca aproape niciodată, trăgând cu urechea atent la ce era pe scenă, cu ochiul la ce era în jurul meu, cu sufletul într-o parte şi-ntr-alta, însemnând aceasta că mă gândeam destul de serios să părăsesc Romexpo-ul şi concertul cu totul.

Vorbesc pur şi simplu ca un om care n-a ascultat heavy metal niciodată acasă, singur cu gândurile lui. şi totuşi, din considerente jurnalistice, de curiozitate, personale, filosofice, artistice a vrut să meargă la un concert astfel.
Când îmi caut prin amintiri, Ross the Boss şi formaţia lui mi-au părut ca un fel de puşti de la căminul cultural, mai răsăriţi, mai cu moţ, care întâlnindu-se la un moment dat cu vreun tractorist, au preluat cu conştiinciozitate şi un oarecare fler, modul lui de a fi, a se mişca, a înţelege sunetele şi "muzica". Meseria şi conceptul de "a fi tractorist" s-au dovedit o sursă extraordinară de inspiraţie şi iată-i pe Ross the Boss, urlând de pe scenă înspre noi despre spirit, moarte, prieteni într-o manieră cultural-tractoristică, pentru ca generala concluzie să fie "we're gonna come back in this fucking country, you're fucking amazing".

urmează Primal Fear. care, deşi cântau heavy metal mi s-au părut de-a dreptul pop, mai ales prin atitudinea solistului: cu glas de heavy metal şi inimă de oţel de tras sus-jos la sală, îmbia mieros publicul să bată din palme, să cânte, să cumpere tricouri etc. Lipsa de discernământ în ceea ce priveşte alegerea gesturilor în cadrul diferitelor concerte, mi-apare luminată de o singură idee: kitsch!

Cineva care frecventează aproape toate concertele puse la dispoziţie, fără să ţină cont de stil sau de propriile preferinţe, din dorinţa de a cunoaşte, ajunge la asocieri, la prima vedere neavenite: un concert de heavy metal... pop? dar aceste apropieri bat la ochi ceva de speriat, un semn al unei mercantilităţi sigure, al lipsei de viziune.
deci, heavy pop :) cu Primal Fear.

erau deja aproape 3 ore de cand ascultam heavy metal, iar urechile mele neobişnuite, răbufneau deja. corpul, la fel.... mai mult decât orice gând jurnalistico-estetic, reacţiile fizice şi-au spus cel mai tare cuvântul.

într-un final au început Judas Priest. Toată lumea s-a adunat înspre scena care era, adevărat, mult mai impresionantă decât la toate concertele văzute de B'estfest până atunci: un fel de fortăreaţă cu metereze şi scări şi porţi, porţile iadului în mijloc. deasupra, dominator - setul de baterie şi bateristul însuşi dirijând toată mişcarea scenică şi pe cea din public. pe una din metereze a apărut demonic şi convingător, Rob Helford. publicul a explodat.

ce e diferit la un concert heavy metal faţă de majoritatea celorlalte concerte electro, hip hop, chiar şi rock alternativ sau alte specimene de rock, de un eveniment drum'n'bass, este reacţia publicului. mi s-a povestit că la concertul Faithless de anul trecut, la Bestival, erau de două ori mai mulţi oameni ca la Judas, acum, şi că atmosfera a fost extraordinară, toate mâinile erau ridicate şi toţi cântau împreună cu Maxi Jazz. la Judas, m-a lăsat cu gura căscată senzaţia de uniune a publicului, uniune în adularea muzicii, a oamenilor, reacţii aproape devoţionale, de cult. cei care erau acolo, în faţă, cu Judas, credeau în această muzică, pentru ei era mai mult decât o opţiune fashion , nu exista cool, aşa cum se întâmplă la mulţi dintre cei care frecventează lista de concerte în genurile enumerate mai sus. aceştia din urmă nu ştiu cum să reacţioneze, nu ştiu exact ce caută la respectivul concert, de ce le-ar plăcea, adică atât de mult, de ce să se agite.... la Judas, cei care veniseră la concert, vedeau în această muzică un fel de adevăr mistic. niciodată n-am mai simţit aşa ceva şi niciodată această comparaţie nu mi-a apărut atât de clară.

în plus - Judas Priest au fost impresionanţi ca prezenţe scenice, show-ul a avut unitate şi putere de impact, mai că-mi imaginam cum la un moment dat o să se desprindă Nostradamus de pe fundal şi o să-nceapă să plutească deasupra noastră.

însă, mai repede am început să plutesc eu însămi.... spre ieşire, înainte să apară Harley-ul, cu alte cuvinte - înainte de finalul concertului. după mai mult de 4 ore de îndopare heavy, am clacat.